Tag Archives: Alexandru cel Mare

Olympia – ambiţioasa mamă a lui Alexandru Macedon

Deşi avea un trecut de mai multe secole, Macedonia, ţara  lui Filip al II-lea şi a lui Alexandru cel Mare, a rămas mult timp necunoscută, în noaptea istorică a lumii balcanice. Macedonia şi-a făcut loc în spaţiul egeean, atunci când oraşele greceşti, după dezastrele aduse lor de războiul peloponeziac (431— 404 î.e.n.) au intrat într-o perioadă de acută criză politică, economică şi socială. În veacul al IV-lea, Macedonia, o ţară considerată „barbară” până atunci, ieşi brusc pe primul plan în  Peninsula Balcanică. Filip al II-lea (359—336) ajunse treptat stăpânul întregii Peninsule Balcanice, iar fiul său, Alexandru  Macedon (336—323), atinse Indul cu armatele sale.

Continue reading →

Curiozităţi istorice – spionul Alexandru cel Mare

Alexandru cel Mare a rămas în istorie pentru nenumăratele fapte de arme. Puţini ştiu că el este, în acelaşi timp, inventatorul unei metode eficace de spionaj.

Continue reading →

Imperiul Persan în timpul ultimilor Ahemenizi

Darius III în bătălia de la Issos

Rebeliunile din provincii şi intrigile din casa regală au slăbit puterea perşilor după moartea lui Darius I. Conflictele cu grecii nu au dus la nici un rezultat clar, până la cucerirea Imperiului Persan în 330 î.Hr de către Alexandru cel Mare.

Continue reading →

Bucefal

Bucefal este celebrul cal al lui Alexandru cel Mare, învăluit încă din Antichitate într-o aură de legendă; potrivit izvoarelor, şi-a însoţit stăpânul în toate campaniile sale militare. Legătura aparte dintre coman­dantul de oşti macedonean şi calul său preferat s-a născut atunci când, copil încă fiind, Alexandru s-a dovedit a fi singurul în stare să încalece sălbaticul animal, pe care regele Filip, tatăl său, îl cumpărase cu 13 talanţi.

Continue reading →

Expediţia lui Alexandru cel Mare împotriva geţilor

Importantă pentru istoria politică a geţilor este povestirea contemporanului şi martorului ocular Ptolemeu al lui Lagos, păstrată însă numai în două izvoare târzii: Strabo şi Arrian, asupra expediţiei pe care a făcut-o Alexandru cel Mare împotriva Geţilor, pe malul stâng al Dunării, în anul 335 î. Hr.

Regele Macedoniei venise împotriva Tribalilor, un neam tracic dela nord de Balcani, în dreptul Olteniei, pentru că aflase că vor să se răscoale. Tribalii s-au retras în faţa lui Alexandru şi o parte s-au refugiat într-0 insulă a Dunării. Armata macedoneană îi urmăreşte şi, cu acest prilej, Alexandru face şi o scurtă incursiune împotriva Geţilor pe ţărmul stâng, în Oltenia, după cât se pare. Trecerea falangei şi a cavaleriei macedonene a avut loc noaptea, cu bărci de ale localnicilor făcute din trunchiuri de copac scobite (monoxile).

Căci era foarte mare belşug de astfel de bărci- ne spune Arrian - întrucât riveranii Istrului se foloseau de ele pentru pescuitul în fluviu precum şi când merg unii la alţii în sus pe Dunăre şi, nu mai puţin, foarte adesea, pentru prădăciuni”.

Pe malul getic erau lanuri înalte de grâu.

La ziuă – continuă izvorul nostru – Alexandru a luat-o prin semănături, poruncind pedestrimii să înainteze către ţinuturile nelucrate, culcând grâul cu suliţele aplecate; iar călăreţii urmau îndată prin partea de lanuri pe unde înaintase falanga; apoi, când au ieşit din semănături, Alexandru luă în persoană comanda cavaleriei aşezate la aripa dreaptă, iar comanda falangei orânduite în careu o dădu lui Nicanor. Geţii, cari adunaseră o armată de vreo 4000 de călăreţi şi mai bine de 10.000 de pedestraşi, nu au rezistat însă nici măcar primului atac al călărimii -pentru că nu se aşteptaseră de fel la îndrăzneala lui Alexandru care, fără să facă pod peste apă, trecuse aşa de uşor, într-o singură noapte, peste Istru, cel mai mare dintre toate râurile, iară de altă parte şi încheietura falangei era inspăimântătoare şi atacul cavaleriei irezistibil. De aceea, dintru întâi, ei fugiră către oraşul lor – care era ca la o parasangă (circa 6 km.) de Istru; când însă văzură pe Alexandru aducând în grabă falanga la atac de-a lungul malului, – pentru ca nu cumva pedestraşii să poată fi înconjuraţi de Geţii care ar fi întins o cursă – iar pe călăreţi înaintând de front, Geţii părăsiră din nou oraşul lor, care era rău întărit, luând cu ei călări atâţia copii şi atâtea femei, câte au putut duce caii, şi se îndreptară spre ţinuturile pustii, cât mai departe de fluviu. Alexandru ia oraşul Geţilor şi toată prada pe care aceştia o lăsaseră îndărăt; dă apoi prada lui Meleagru şi Filip, să o ducă spre casă, iar el, după ce dărâmă din temelii oraşul, închină jertfe pe malul Istrului lui Zeus måntuitorul, lui Heracles şi Istrului însuşi, că nu i-a fost potrivnic la trecere, şi aduce înapoi, la grosul oastei, în aceeaşi zi, pe toţi cei cu cari plecase, sănătoşi şi teferi”.

Întors pe malul drept, Alexandru primeşte soli de la dileritele neamuri libere de Traci, locuind pe malurile Dunării şi chiar de la regele Tribalilor, împotriva căruia pornise expediţia. După care, pleacă mai departe, împotriva altor neamuri tracice din vestul şi sud-vestul Peninsulei Balcanice.

Mărturia lui Ptolemeu are o deosebită importanţă şi ne permite să tragem o serie de concluzii cu privire la situaţia Geţilor în vremea aceea. Ţărmul Dunării apare ca foarte populat, de vreme ce s-a putut trece într-o singură noapte, o armată întreagă cu bărcile localnicilor. Geţii au bogăţii: Alexandru ridică o pradă însemnată, după cucerirea numai a unui singur oraş. Populaţia acestui oraş era în număr apreciabil, din moment ce patru mii de călăreti nu pot lua pe caii lor decât o parte din femeile şi copiii care-l locuiau. În sfârşit, întinsele lanuri de grâu ne arată că agricultura era în vremea aceea ca şi mai tarziu, pe timpul lui Decebal, una din îndeletnicirile de căpetenie ale Geţilor.

sursa: Constantin C. Giurescu – Istoria românilor

Cea mai valoroasă bijuterie

Legenda spune că Alexandru Macedon, după ce a biruit, la Gaugamela, oştile persane, a găsit, printre trofee, un sipet ferecat în aur şi bătut în pietre preţioase, neasemuit de frumos.

- Ce se poate păstra într-o asemenea minunăţie? a întrebat el, extaziat, generalii.

Şi toţi i-au răspuns că acolo, desigur, nu putea fi pusă decât cea mai valoroasă bijuterie a tezaurului macedonean.

- Bine, atunci, acolo voi păstra Odiseea lui Homer! a hotărât, fericit, Alexandru cel Mare.

De ce boală sufereau Cezar, Alexandru cel Mare şi Dostoievski?

Întrebări şi răspunsuri de cultură generală

Întrebare: De ce boală sufereau Cezar, Alexandru cel Mare şi Dostoievski?

Răspuns: Epilepsie

Alexandru cel Mare – cuceritorul macedonean

Alexandru cel Mare (356 – 323 î.Hr.) nu a pierdut nici o bătălie în 11 ani de confruntări cu forţe superioare numeric. Fiind primul comandant al unei armate care a încercat să cucerească lumea cunoscută la acea dată, Alexandru a reuşit să combine acţiunile infanteriei, cavaleriei şi trupelor de geniu într-o manieră care nu mai fusese văzută sau experimentată până atunci. Prin eforturile sale de a uni Estul cu Vestul a schimbat lumea, introducând practicile politice, militare şi economice greceşti în toate teritoriile cucerite de el.

Alexandru Macedon

Alexandru s-a născut în anul 356 î.Hr. în Macedonia, ca fiu al regelui Filip al II-lea şi al reginei Olympia. A primit în copilărie o educaţie completă, inclusiv prin prelegerile filosofului Aristotel. Tatal său l-a iniţiat în arta militară şi Alexandru şi-a condus prima dată trupele în luptă la vârsta de 16 ani. Doi ani mai târziu, în 338 î. Hr., a comandat o mare parte a armatei tatălui său care a câştigat bătălia de la Cheroneea, prin care Macedonia şi-a impus hegemonia asupra Greciei.

Regele Filip a fost omorât de o gardă de corp care-i purta pică, în timp ce plănuia o invazie în Asia Mică, având ca scop cucerirea Imperiului Persan. La 20 de ani, Alexandru a preluat tronul tatălui său şi imediat l-a executat pe asasin şi pe cei care i s-au opus.

Odată cu tronul, Alexandru a moştenit o armată de veterani foarte bine antrenaţi şi disciplinaţi, organizaţi în unităţi de lăncieri, înarmaţi cu “sarisse”, arme de două ori mai lungi decât lăncile obişnuite. Aceste unităţi erau sprijnite de infanteria uşoară şi de trupele de cavalerie ce loveau flancurile sau exploatau breşele create în apărarea inamicului de către falangă. Formaţiunile de genişti, capabile să asambleze rapid catapulte şi alte maşini de război, sprijineau forţele principale.

La puţin timp după moartea lui Filip, Alexandru a mobilizat o armată alcătuită din 30.000 de lăncieri, infanterişti şi genişti şi 5000 de călăreţi pentru a pune în aplicare planul tatălui său de a cuceri Asia Mică. Singurul obstacol consta în superioritatea navală a perşilor; ca urmare, macedoneanul a neutralizat rapid superioritatea inamicului, atacându-i dinspre uscat porturile şi distrugându-i bazele flotei.

Pe măsură ce înainta de-a lungul litoralului Mării Mediterane, Alexandru a întâmpinat o rezistenţă minimă până la râul Granicus, unde în 334 î.Hr. a înfruntat primele forţe persane mai numeroase. Având câteva mii de soldaţi mai puţin, Alexandru a traversat râul fără a fi descoperit şi a lansat prin surprindere un atac puternic, obţinând rapid victoria.

batalia de Issus

Armata macedoneană s-a îndreptat apoi spre sud, ajungând la Issus, aflat în nord-estul Siriei de astăzi. Acolo îl aştepta principala armată persană condusă de regele Darius al III-lea, cu efective de trei ori mai numeroase. Alexandru a ordonat din nou atacul. Falagele sale nu au reuşit la început să străpungă linia de front a persanilor, iar cavaleria a eşuat în încercarea de a lovi flancurile. Când soarta bătăliei era periclitată, Alexandru şi-a reunit trupele şi a condus un atac direct asupra sectorului în care se afla regele Darius. Apărarea persană a cedat sub lovitura şarjei puternice de cavalerie, forţându-l pe Darius să se retragă precipitat, urmat de ostaşii săi.

Părăsind câmpul de luptă în grabă, Darius şi soldaţii au lăsat în urmă mama, soţia şi copiii monarhului. Alexandru – care anterior trecuse prin sabie mai multe localităţi ce i-au rezistat – a recurs la un artificiu politic menit a-i câştiga pe foştii inamici. El a ordonat ca familia regelui Darius să fie tratată conform statutului acesteia, iar soldaţilor persani şi mercenarilor capturaţi le-a acordat şansa să se alăture armatei sale în loc de a fi executaţi.

În anul următor, Alexandru a asediat timp de şapte luni portul Tyr. Dupa victorie, s-a îndreptat spre sud pentru a cuceri Gaza şi apoi a ocupat Egiptul. La sfârşitul anului 332 î. Hr. a înfiinţat oraşul Alexandria, la vărsarea Nilului, oraş care curând a devenit centrul comercial, ştiinţific şi literar al lumii elene.

În 331 i. Hr., Alexandru a declanşat ofensiva şi a trecut peste fluviile Tigru şi Eufrat. La 1 octombrie 331 î. Hr. Alexandru a înfrânt din nou o armată persană mult mai numeroasă decât a sa. În scurt timp a cucerit Persepolis, capitala Imperiului Persan şi a capturat tezaurul regal. La sfârşitul anului 330 î. Hr., controla întreaga Asie Mică, Persia, Siria, Fenicia, Iudeea şi Egiptul.

În mai puţin de cinci ani Alexandru crease cel mai vast imperiu din istorie şi indeplinise toate obiectivele tatălui său, însă el nu era mulţumit. În următorii trei ani, cuceritorul macedonean a invadat Afganistanul, Asia Centrală şi nordul Indiei. În timpul campaniei, Alexandru nu a pierdut nici o bătălie, nici chiar pe cea împotriva regelui indian Porus, care, în confruntarea de la râul Hydaspes, a folosit mai mult de 200 de elefanţi de luptă.

Înainte de Alexandru, planificarea militară şi strategia erau aproape necunoscute. Tacticile pe câmpul de luptă erau doar, cel mult, într-o stare incipientă, victoria fiind de obicei de partea armatei mai numeroase şi mai bine echipate. El a introdus manevrele tactice de învăluire a inamicului şi coordonarea între infanterie şi cavalerie şi de asemenea, a integrat forţele navale planurilor sale strategice şi a început construirea unor vase mai performante, culminând cu marile galere care au dominat războaiele navale multe secole după aceea.

Alexandru a vrut să-şi continue înaintarea după ce l-a înfrânt pe Porus, dar oastea sa, extenuată de opt ani de lupte, a insistat să se întoarcă acasă. Tânărul rege a fost de acord în cele din urmă. El a lăsat teritoriile cucerite sub autoritatea oamenilor săi, dar şi a foştilor inamici, în care căpătase încredere. În armată au fost încadraţi militari persani, care au fost instruiţi în tactica macedoneană. Pentru ca unitatea dintre Est şi Vest să se cimenteze, Alexandru a căsătorit 10.000 de militari macedoneni cu femei persane. Chiar regele s-a însurat cu o persană!

moartea lui Alexandru cel Mare

Alexandru nu s-a mai întors niciodată în Macedonia. El s-a îmbolnăvit şi a murit la 33 de ani, în Babilon, în 323 î. Hr., de o boală ce se pare că ar fi fost malarie.

Poate datorită faptului că se credea nemuritor, Alexandru nu s-a îngrijit să lase, ori să numească vreun succesor la tron. Unicul său scop a fost acela de a lăsa imperiul în mâinile “celui mai puternic”. Din păcate, nimeni nu a fost la fel de puternic ca el. După un an, imperiul şi armata sa s-au separat în mai multe tabere războinice.

Alexandru a schimbat lumea graţie spiritului său organizatoric şi a aptitudinilor sale strategice, prin inovaţii tactice şi curaj personal. A reuşit să stabilească relaţii între Est şi Vest şi să răspândească civilizaţia greacă pe suprafeţele vaste pe care le-a cucerit, unde a fondat mai multe oraşe care au devenit curând centre culturale şi comerciale importante. Dezvoltarea de către Alexandru a tacticilor ofensive şi a artei asediului a reprezentat modele pentru anii ce au urmat, iar realizările sale au stabilit standardele pentru crearea viitoarelor mari imperii.

sursa: Michael Lee Lanning  – 100 de personalităţi militare ale lumii

Lumea elenistica

Cuceririle lui Alexandru

Fiu al lui Filip II, rege al Macedoniei, şi al Olimpiadei, principesă a Epirului, educat de Aristotel, Alexandru a urcat pe tron în 336 î.Hr. ca succesor al tatălui său. După ce i-a înfrânt pe tebani şi pe atenieni, şi-a luat titlul de comandant suprem al forţelor elene în lupta împotriva Persiei. După ce a trecut Helespontul (334 î.Hr), i-a înfrânt pe perşi la Granicus (Asia Mică) şi la Issos (333 î.Hr.). A ocupat Siria şi Fenicia, a cucerit Tyrul în Gaza şi a ajuns în Egipt (332 î.Hr.), unde a întemeiat Alexandria. A obţinut a treia victorie în Persia, la Arbela (sau Gaugamela, 331 î. Hr.), supunând imperiul lui Darius. A ocupat Babilonul, Susa, Persepolis, cu intenţia să creeze un imperiu mondial în care să trăiască grecii şi popoarele Orientului, a pornit apoi să cucerească India, dar, la Ifasis, afluent al Indului, s-a văzut nevoit să se oprească (324 î.Hr.) pentru că armata a refuzat să îl urmeze. Victoriile sale au fost însoţite de răspândirea universală a culturii greceşti şi de integrarea elementelor culturale ale popoarelor cucerite. Alexandru a murit în 323 î.Hr. la Babilon. După moartea sa, regatul a fost împărţit între generalii (numiţi diadohi) care îl însoţiseră în expediţii. Figura sa extraordinară a inspirat nenumăraţi artişti şi cărturari.

Continue reading →

Alexandru cel Mare – personaj legendar

Alături de personajul istoric Alexandru cel Mare s-a creat, de-a lungul secolelor, figura unui Alexandru legendar şi mitic.

Extraordinarele fapte istorice care l-au avut ca protagonist pe conducătorul de oşti macedonean au fost transfigurate chiar de literatura contemporană lui şi elaborate în cheie romanescă, făcînd din Alexandru o figură eroică şi aproape divi­nizată, inclusiv datorită atitudinii adop­tate de el cu mai multe prilejuri, promovînd formarea unui adevărat mit în jurul cuce­ririlor şi faptelor sale. De altminteri, nici textele istorice care îi amintesc faptele de arme, propunîndu-şi să ofere o cronică pură a evenimentelor abordate într-o manieră istoriografică, şi nu romanescă, nu pot să nu se oprească asupra unor amănunte ce întăresc mitul lui Alexandru. Este cazul biografiilor scrise de Plutarh şi Arian (în limba greacă) şi al lucrărilor lui Pompeius Trogus şi Curtius Rufus (în latină).

Ale­xandru este învăluit într-o aură de mister încă din momentul conceperii şi al naşterii sale: se povestea că mama sa, Olimpiada, o menadă adeptă a misterelor încă de mică, întreţinea raporturi misterioase cu nişte şerpi şi că într-una dintre aceste îmbrăţişări monstruoase ar fi fost zămislit Alexandru. Chiar în noaptea naşterii sale, un miracol divin a pecetluit caracterul excepţional al momentului: templul Artemisei din Efes a ars, întrucît zeiţa era interesată de evenimentul ce avea loc în palatul macedonean.

Inclusiv din punct de vedere fizic, Alexandru se prezintă ca o fiinţă diferită de toate celelalte: are pielea incredibil de albă, plete extraordinar de bogate şi de roşii, ochi de culori diferite, unul albastru şi celălalt negru, o statură mai mică faţă de medie, care îl face să pară întotdeauna un copil, dinţi ascuţiţi, ca de şarpe; din trupul şi din gura sa emană un parfum îmbătător.

Mai potrivite pentru un personaj mitologic decît pentru o făp­tură omenească, oricît de excepţională ar fi ea, apar calităţile sale, de la forţa fizică ieşită din comun, de la activitatea neobo­sită, pînă la loialitatea şi generozitatea faţă de prieteni şi de duşmani, castitate şi cumpătare. La toate acestea se adaugă ştiinţa extraordinară a întrebuinţării pro­priului timp, cu rezultate care altora le-ar fi solicitat decenii de expediţii şi bătălii pe care el le poartă în rapida desfăşurare a vieţii sale scurte, fără ca pentru aceasta să renunţe la ocupaţiile existenţei coti­diene, cum ar fi jocul cu prietenii, schim­burile epistolare cu mama sa, întreţinerea colaboratorilor sau compunerea de versuri. Inclusiv în excese – înclinaţia spre bău­tură, izbucnirile de mînie — Alexandru are ceva din personajele homerice, situîndu-se, chiar în biografiile cele mai serioase, mai aproape de zei şi de eroi (Dionysos în ce priveşte înclinaţia spre vin, Ahile în ce priveşte izbucnirile de mînie) decît de muri­torii obişnuiţi. De altfel, ştim că i-a fost dedicat un adevărat cult şi că i s-au ridicat temple (ultimul a fost închis printr-un decret al lui Iustinian, fiind înlocuit cu o biserică închinată Fecioarei). Din anumite puncte de vedere, viaţa sa romanţată re­prezintă dublul celei trăite de Ahile: naş­terea sa miraculoasă, izbucnirile de mînie, prietenia cu Hefestion, care este pentru el un soi de Patroclu, îl apropie foarte mult de eroul Iliadei.

Cîteva episoade istorice întăresc impre­sia că Alexandru ar avea raporturi privile­giate cu lumea eroilor şi a zeilor: ca atunci cînd, ajuns la oaza Siwah pentru a consulta oracolul lui Ammon în legătură cu naşte­rea sa misterioasă, obţine un răspuns care nu ne-a parvenit, însă care de-a lungul veacurilor a alimentat numeroase legende; ori ca atunci cînd desface printr-o lovitură de spadă străvechiul nod gordian.

Moartea sa a alimentat nenumă­rate legende şi a ridicat nu puţine semne de întrebare, în primul rînd asupra cauzei reale a decesului, iar în al doilea rînd asu­pra locului mormîntului. Din Babilon, unde şi-a sfîrşit zilele, Alexandru a fost dus în Egipt, după ce vreme de doi ani, aşa cum povesteşte Diodor din Sicilia, se lucrase la construirea sarcofagului şi a carului fune­bru necesar transportului. Dar, pe drumul către oaza lui Ammon de la Siwah, Ptolemeu I Soter, satrapul Egiptului, a oprit cortegiul funerar şi a luat cadavrul, propunîndu-şi să-l îngroape cu toate onorurile la Alexandria, oraşul pe care Alexandru însuşi îl întemeiase. Căutarea mormîntu­lui lui Alexandru reprezintă una dintre cele mai pasionante enigme ale arheolo­giei contemporane.

În crearea mitului lui Alexandru, un rol important l-au exercitat, probabil, soldaţii care au participat alături de el la expediţii şi care, întorşi în ţara lor de origine, în Grecia şi în Macedonia, s-au aflat, cu sigu­ranţă, în centrul atenţiei concetăţenilor lor, cărora le-au povestit despre isprăvile săvîrşite şi despre o lume pe care nimeni din Grecia nu o văzuse niciodată şi care majorităţii oamenilor li se părea fabuloasă: descrierea unor peisaje naturale neobiş­nuite, a unor animale de neînchipuit, a strălucitoarelor palate regale ale suvera­nilor persani, a unor obiceiuri şi datini atît de diferite de cele ale grecilor a exercitat, probabil, o fascinaţie extraordinară în ţara natală, contribuind la crearea premiselor pentru formarea unui adevărat mit al lui Alexandru şi al faptelor sale.

Literatura alcătuită pe baza acestor tradiţii urmărea să uimească şi să povestească în cheie romanescă evenimentele, mai curînd decît să le relateze în mod fidel; unui spirit romanesc de acest gen i se poate atribui prima redactare greacă a Romanului lui Alexandru, cunoscută într-o versiune din secolul al III-lea d.Hr. atribuită lui Pseudo-Calistene şi tradusă în latină la începutul secolului al IV-lea d.Hr. de către Iulius Valerius. Începînd cu elenismul tîrziu, această lucrare a cunoscut o serie de redactări şi un mare număr de traduceri în toate lim­bile din ceea ce fusese, fie şi pentru o peri­oadă scurtă, imperiul lui Alexandru: de la siriacă la georgiană, de la malaieză la coptă, de la arabă la armeană, pentru a ajunge pînă în Evul Mediu occidental. Faţă de operele istoriografice propriu-zise, această lucrare a consolidat reţeaua de legende şi povestiri fabuloase ţesută în jurul figurii lui Alexandru.

Astfel, în Roman, naşterea lui Alexandru este plasată sub semnul miracolului mai mult decît la Plutarh: Alexandru este fiul ultimului faraon şi necromant al Egiptului, Nectanebo, ajuns în Macedonia după cucerirea Egiptului de către persani; însă, în acelaşi timp, este fiul lui Ammon, zeul berbec şi şarpe, care se incarnează în Nectanebo, preotul său. Expediţia lui Alexandru în Orient nu repre­zintă o simplă misiune militară, ci devine o căutare complexă, în care predomină dimensiunea miraculosului, întîlnirile cu făpturi fantastice, monştri şi îngeri. Pe malurile Termodonului o întîlneşte pe regina amazoanelor. Regina Candake, un soi de regină din Saba sau de Semiramis, îl face să viziteze o lume vrăjită, din cris­tal. Un fel de submarin ante litteram îi permite să coboare în adîncurile mării. Grifoni înaripaţi îl ridică pînă la cer, unde urcuşul îi este oprit de un înger care îi aminteşte de condiţia sa de muritor. Ajunge în grădina raiului, unde cresc copacii Soa­relui şi Lunii, care cunosc destinul tuturor oamenilor. Alexandru din Roman porneşte în căutarea elixirului nemuririi, ajungînd într-o vale neguroasă, unde ţîşneşte un izvor ale cărui ape dau viaţa eternă. Dar cînd e pe punctul să o obţină, apa îi este furată de bucătar şi de fiica sa, transformaţi într-un demon şi, respectiv, într-o nereidă.

O variantă a Romanului, ce poate fi atri­buită unei tradiţii rabinice, povesteşte cum Alexandru a vizitat Ierusalimul şi s-a convertit la Dumnezeul cel adevărat. O alta cuprinde interpolarea unui text siriac din secolul al II-lea (Apocalipsa lui Pseudo–Metodius), unde se povesteşte cum Alexandru a izbutit să facă prizoniere înfricoşătoarele populaţii ale lui Gog şi Magog în interiorul unei bariere ce se va prăbuşi abia la sfîrşitul vremurilor.

Este interesant să observăm cum va evolua mitul lui Alexandru din Antichi­tatea tîrzie pînă în Evul Mediu. In vreme ce lumea bizantină celebrează în Alexan­dru pe bunul suveran şi modelul demn de urmat, iar efigii ale Macedoneanului sînt purtate ca amulete, încrustate pe podoabe şi pe monede şi întrebuinţate ca talismane împotriva deochiului, creştinismul occi­dental îl interpretează pe Alexandru într-o manieră preponderent negativă: el repre­zintă personificarea păcatului trufiei, a orgoliului de a îndeplini fapte nepermise naturii omeneşti, figura sa devenind, ase­menea întîmplării legate de Turnul Babei sau celei a păcatului lui Adam şi al Evei, un simbol al celor mai grave greşeli ale omului, dacă nu de-a dreptul o personifi­care a lui Satan sau a Antihristului. Iustin şi Orosius de exemplu, se exprimă în ter­meni extrem de defavorabili.

Alături de această viziune negativă există însă o con­cepţie despre un Alexandru creştin, erou ocrotit de Dumnezeu sau, în orice caz, avînd legătură cu divinitatea, ce contribuie la o reinterpretare a episoadelor transmise într-o formă propriu-zis religioasă. La sfîrşitul Evului Mediu, Alexandru se va configura din nou ca un mare erou păgîn, obiect al unei admiraţii neţărmurite pentru curajul şi mărinimia sa.

În sfîrşit, nu uimeşte pe nimeni faptul că figura lui Alexandru a marcat profund cultura ţărilor pe care Macedon le-a cuce­rit, în vechea Persie, el a fost înfăţişat în nuanţe întunecate, ca distrugător malefic al tradiţiilor, monumentelor şi oraşelor. În literaturile din spaţiul islamic, dimpo­trivă, figura lui Alexandru s-a bucurat de o mare popularitate; aici au apărut nume­roase compoziţii poetice şi literare care îi preamăresc faptele.

Prezenţe în literatura antică

Aşa cum am spus, trimiteri romanţate la faptele lui Ale­xandru apar uneori în lucrările cu caracter istoriografie, precum Viaţa lui Alexandru de Plutarh, Istoriile lui Alexandru cel Mare de Curtius Rufus, scrierile lui Arian şi ale lui Pompeius Trogus. Una dintre cele mai interesante surse pentru formarea mitului o constituie Romanul lui Alexandru al lui Pseudo-Calistene, care ne-a parvenit în versiunea lui Iulius Valerius ; majoritatea faptelor legendare atribuite lui Alexandru, precum coborîrea în adîncurile mării sau ridicarea la cer, provin din această sursă. Nu este sigur că aceluiaşi autor îi aparţine un Itinerarium Alexandri păstrat în tra­diţia manuscrisă alături de Roman şi care cuprindea o descriere a etapelor călătoriei Macedoneanului. Printre mărturiile prove­nite din mediul ecleziastic, care prezintă figura lui Alexandru într-o lumină negativă, făcînd din ea un exemplu pentru păcatul trufiei, pot fi citaţi Ieronim (Commentarius in Danielem), Orosius (Adversuspaganos), Iustin (care a rezumat Historiae Philippicae de Pompeius Trogus).

Prezenţe în literatura medievală şi modernă

Romanul lui Alexandru a continuat să se bucure de o mare faimă de-a lungul între­gului Ev Mediu, cunoscînd, pe lîngă nume­roase traduceri, şi multe reelaborări, printre care, o Historia de preliis a lui Leon Archi-presbyter, napoletan din secolul al X-lea. În afara mediului ecleziastic, povestirile despre Alexandru au devenit în Occident un punct de referinţă în literatura eefrastică şi în poemele ce narează aventuri cavalereşti, pentru care Alexandru constituie un model de nedepăşit. Călătoriile pe tărîmuri înde­părtate şi întîlnirile cu populaţii fabuloase le oferă puncte de pornire lui Boiardo în Orlando îndrăgostit şi autorului poemului Inteligenţa (Dino Compagni ?). Modelul ofe­rit de Alexandru ca protagonist al aven­turilor cavalereşti îl inspiră pe autorul anonim  al aşa-numitului Libro de Ale­xandre, redactat   în   Spania   în   secolul al XlII-lea, dar stă şi la baza bogatei pro­ducţii de lucrări analoage, precedente şi ulterioare, de la Alexandreis de Gautier de Chatillon la Roman dAlexandre de Lambert Le Tort şi Alexandre de Bernay. În Franţa, din faptele lui Alexandru se inspiră, cu evidente intenţii celebrative, Histoire du bon rey Alixandre de Johan Wauquelin. Atenţia sporită acordată în epoca renas­centistă izvoarelor istorice faţă de cele romanţate prilejuieşte o redimensionare progresivă a figurii lui Macedon.

Îl reîntîlnim printre protagoniştii comediei I troppi de Vittorio Alfieri, unde suveranul este înfăţişat într-o lumină nici pe departe pozitivă, în mijlocul intrigilor şi al rău­tăţilor de la curte, în delăsarea unei vieţi ” de lux şi jucînd rolul de tiran despotic care îl determină pe eroul pozitiv al lucrării, filosoful oriental Calano, să se sinucidă. O prezentare aparte a personajului Alexan­dru i se datorează, în romanul Alexandru sau despre adevăr, lui Arno Schmidt.

În Orient, dimensiunea fabuloasă şi romanescă a faptelor lui Alexandru pare să-i influenţeze şi pe autorii numeroaselor texte care îi rememorează isprăvile. Romanul epistolar arab Taina tainelor, care s-a bu­curat de o mare faimă şi în Europa medie­vală sub titlul de Secreturn secretorum, era o carte hermetică atribuită alchimistului Alexandru şi magului Aristotel. Cartea her­metică arabă Provizia lui Alexandru îi era atribuită lui Apollonios din Tyana, alchi­mist grec de la sfîrşitul secolului I î.Hr. Alexandru este amintit de Firdousi în Car­tea regilor, cel mai mare poem epic persan ; de Nezami de Gange, poet persan, autorul Alexandreidei; de Amir Khoisrou, alt poet persan, autorul Oglinzii alexandrine.

În spaţiul literar turcesc, faptele lui Macedon sînt amintite în legătură cu marile cuceriri ale conducătorilor de oşti turci şi mongoli, pentru care Alexandru devine modelul prin­cipelui ideal. Deosebit de important este poemul Zidul lui Alexandru, ce face parte din culegerea celor Cinci poeme ale autoru­lui turco-uzbec Mir ‘Aii Sir Nava’i, „melo­diosul”.

Este interesant de amintit că figura lui Alexandru s-a păstrat deosebit de vie în tradiţia orală şi în folclorul neogrec. Şi astăzi este cunoscut basmul legat de scufundarea lui Alexandru în adîncurile mării: zeiţa mării, regretînd că i-a luat Macedoneanului nemurirea, îi opreşte pe navigatori, întrebîndu-i dacă Alexandru mai trăieşte; dacă primeşte un răspuns negativ, ea stîrneşte o furtună, aşa încît marinarii ştiu că răspunsul pe care trebuie să i-l dea este: „Alexandru trăieşte şi dom­neşte pentru totdeauna”.

Iconografie

Iconografia lui Alexandru cel Mare, care a fost reprezentat într-un mare număr de portrete, realizate chiar la porunca sa de către marele sculptor Lisip, de pictorul Apelles şi de bijutierul Pirgotel, se referă mai mult la personajul istoric decît la cel fantastic şi mitic, din legendă.

Trebuie să amintim că din unele episoade ale legendei lui Alexandru s-au inspirat, în epoca medievală, diferiţi autori de mo­zaicuri (la Otranto), miniaturişti de codice, autori de ţesături şi pictori, atît din Occi­dent, cît şi din Orient.

De ce eşti pirat?

Un pirat a fost adus în faţa lui Alexandru cel Mare, supranumit şi Cuceritorul, pentru a fi judecat pentru faptele sale.

- De ce eşti pirat? l-a întrebat Alexandru.

- Fiindcă nu am decât o singură corabie, a răspuns piratul.

- Şi dacă ai avea mai multe, n-ai mai fi pirat? îl întreabă ilustrul conducător, mirat de răspuns.

- Fireşte. Cu o flotă întreagă aş fi un… cuceritor!

Cei mai mari cuceritori din istorie

Dorinta de a înfrunta şi depăşi graniţele lumii cunoscute, ispita nemuririi, neastâmpărul migrator, obsesiile civilizatoare? Sau pofta de putere, lăcomia, nevoia de a se substitui divinităţii, sub semnul vremelnic al unei autorităţi lumeşti tiranice? Toate laolaltă, ori numai unele dintre ele? Fie şi doar enumerându-i pe marii „arhitecţi“ de imperii, ne vom da seama cât de greu e de trasat un portret unitar al Cuceritorului.

Neînvinsul

356-323 î.Hr., adică 33 de ani. Atâta a trăit Alexandru, fiul lui Filip al II-lea al Macedoniei. În acest interval mai scurt decât o viaţă de om, dar, prin consecinţele sale, de lungimea eternităţii, a supus întreaga Grecie, a cucerit uriaşul imperiu al Persiei şi s-a pregătit să ia cu asalt actuala Peninsulă Arabică. Aidoma lui Columb, Alexandru a schimbat cursul istoriei. O dată cu el, vechiul Polis a cedat locul Statului. A creat ideea imperială şi a întemeiat o monarhie în care a difuzat cultura elenă. Mulţi au văzut în el un precursor al lui Hitler sau al lui Stalin, în timp ce pentru alţii a fost un profet al fraternităţii universale şi al armoniei rasiale. Aceste interpretări moderne profund contradictorii nu fac decât să reflecte diversitatea judecăţilor pe care cuceritorul le-a suscitat încă din timpul vieţii. În vreme ce generozitatea şi capacitatea sa practic nelimitată de muncă stârneau admiraţia tuturor celor care l-au cunoscut, spiritul său curios şi deschis tuturor experienţelor a provocat bănuiala că s-a dedat moravurilor „orientale“, fapt ce a iscat deîndată numeroase poveşti de scandal. De cealaltă parte, sunt istoriile, mult mai numeroase, care îi descriu harul de conducător. Plutarh povesteşte că, înainte de plecarea spre Asia, în anul 334 î.Hr., Alexandru le-a făcut daruri copleşitoare prietenilor săi, până-ntr-atâta încât să constate că nu mai are suficiente resurse pentru viitoarea expediţie. „Dar pentru tine, rege, ce-ai păstrat? Speranţa, a răspuns Alexandru. Ei bine, a spus Perdiccas, atunci asta o să-mpărţim cu tine, noi, tovarăşii tăi de arme.“

Bunul stăpân al satrapilor: Darius

„Darius al lui Istaspe“, cum i-a spus Eminescu, a fost unul dintre cei mai de seamă suverani ai Asiei antice. Luptând pe mai multe fronturi deodată, cu o energie şi o inteligenţă ieşite din comun, Darius a reuşit, fără să fie de stirpe regală, să pună mâna pe tronul persan, înfrângându-i pe magul Gaumata şi pe alţi opt pretendenţi. După 7 ani de strădanii şi 19 bătălii, fiul lui Vishtaspa sau Hystaspe se proclamă rege. În anul 512 î.Hr. cucereşte Gandhara şi Valea Indului, apoi porneşte prima mare expediţie împotriva sciţilor din Europa, care, potrivit obieciurilor de luptă ale nomazilor, îl atrag din ce în ce mai adânc în interiorul stepei. Darius are înţelepciunea să dea înapoi înainte să fie doborât. Printr-un general al său, supune cetăţile greceşti din Tracia, iar în 499 î.Hr. face faţă revoltei ioniene, plecată din Milet şi susţinută de atenieni. Ca să se răzbune pe aceştia din urmă, porneşte primul Război Medic, căruia i se pune capăt la Marathon, în anul 490 î.Hr. La puţină vreme după asta, face din Egipt a 6-a satrapie (din totalul de 23 de provincii conduse de satrapi) a imperiului său, îşi asigură sprijinul clerului egiptean şi îi ridică, la Theba, un templu zeului Ammon. Construieşte oraşul mitic Persepolis şi impune o singură lege pentru toate popoarele cucerite, manifestând o largă toleranţă faţă de religia şi obiceiurile fiecăruia.

Glorie şi deşertăciune: Napoleon Bonaparte

Să trăieşti învins şi văduvit de glorie înseamnă să mori zi de zi“, spunea cel mai cutezător războinic francez al tuturor timpurilor. Oscar Wilde afirma fără tăgadă că „secolul al XIX-lea a ieşit în mare măsură din creierul lui Napoleon“. Şi astăzi, încă, Micul Caporal nu lasă pe nimeni indiferent. Zeu sau impostor, căpcăun sau salvator, Prometeu sau despot, Attila sau Cezar, nou Alexandru cel Mare sau precursor al lui Hitler (minus nota rasistă), responsabil pentru ireversibilul declin francez sau, dimpotrivă, culme a gloriei naţionale, strateg genial care a suferit înfrângeri uriaşe, Napoleon Bonaparte rămâne eroul celei mai mari epopei a timpurilor moderne, cel care a făcut turul Europei călare, din eşec în victorie şi, de aici, direct în Panteon. De la primul său triumf împotriva armatelor hispano-engleze, la Toulon, trecând prin bătălia Piramidelor, prin Abukir, Muntele Tabor, Trafalgar, Jena sau Moscova, omul care şi-a aşezat singur coroana imperială pe creştet şi-a aşternut sub ea şi cununa de spini a propriului martiriu. Părăsit de adoratori şi de prieteni, a murit singur, cu otrava disperării în suflet şi cu cea, la fel de letală, pe care se pare că i-au administrat-o duşmanii, în trup.

Veni, vidi, vici: Cezar

Caius Julius Caesar s-a născut la Roma în anul 100 î.Hr., pe 13 ale lunii Quinctilis, numită mai târziu Iulius (de unde şi luna iulie), în cinstea sa. A murit în timpul Idelor lui Marte, la anul 44 î.Hr., asasinat de un grup de conspiratori printre care se afla şi fiul său adoptiv Marcus Junius Brutus. Cariera lui politică a urmat un curs constant ascendent – tribun militar, chestor, edil şi apoi pretor. În anul 60 î.Hr., formează, împreună cu Pompei şi Crassus, un triumvirat; în 59 este numit consul, iar în 58 porneşte celebrul „bellum gallicum“, războiul împotriva galilor, încheiat, în anul 51, prin victoria de la Alesia. Este momentul când triburile adunate în jurul lui Vercingetorix sunt pacificate („pax romana“), după ce pierduseră sute de mii de vieţi omeneşti. Cezar se întoarce triumfal în Italia trecând Rubiconul şi, după moartea lui Crassus şi alungarea lui Pompei, devine singur stăpânitor al Peninsulei Italice. După o suită impresionantă de alte victorii în Spania, Grecia, Asia (unde l-a înfrânt pe fiul lui Mithridate, regele Pontului, ocazie cu care a scris lapidara sa misivă: „Veni, vidi, vici“) sau Africa (luptele de la Thapsus), Cezar ajunge dictator absolut al lumii cunoscute, titlu decernat de Senat pentru o perioadă de 10 ani. Înfrumuseţează şi modernizează Roma, construieşte un port la vărsarea Tibrului, ridică din ruine Corintul şi Cartagina, îşi iartă toţi duşmanii politici şi rosteşte, inocent-nedumerit, atunci când vede pumnalul lui Brutus mânjit cu propriu-i sânge: „Tu quoque, fili mi?“ (Şi tu, fiul meu?)

Cum se traduce cuceritor în spaniolă? Hernando Cortéz…

Celebrul conchistador s-a născut în 1485 la Medellin (nu este vorba de bârlogul drogurilor din Columbia, ci de un orăşel iberic din Extramadura, în apropiere de Sevilla), ca fiu al unui scutier sărman. După doar doi ani de studii la Universitatea din Salamanca, unde învaţă noţiuni de drept şi ajunge să stăpânească limba latină, începe o viaţă tumultuoasă, plină de orgii şi dueluri. Se îmbarcă pe un vas cu destinaţia Santo Domingo, luptă ca ofiţer în Cuba şi, după multe acte de bravură, primeşte titlul de alcade de Santiago de Baracoa şi se îmbogăţeşte. Cum spiritul de aventură nu-i da pace, acostează, în 1519, pe ţărmul Mexicului, la Tabasco, unde îi supune rapid pe localnicii indieni. Mărşăluieşte spre capitala aztecă, unde suveranul Montezuma îi deschide porţile după îndelungi ezitări. După ce reprimă violent răzmeriţele băştinaşilor şi comite oribile acte de cruzime, Carol Quintul îl numeşte guvernator al Mexicului. Cu vistieria doldora şi cu constiinţa la fel de încărcată, cuceritorul moare în dizgraţie, iar hispano-americanii îi profanează mormântul.

Înfruntându-i pe vandali: Justinian din Bizanţ

Flavius Petrus Sabbatius Justinianus s-a născut la Tauresium (aproape de actualul Skopje), în anul 483 d.Hr., într-o modestă famile de iliri romanizaţi. Deşi foarte departe de tron, printr-un fericit concurs de împrejurări, dar şi datorită personalitaţii sale puternice şi aplecării către studiu, Justinian este pregătit să devină, în 527, capul Imperiului Bizantin. Se înconjoară de colaboratori admirabili, o ia de soţie pe Teodora (si ea de origine umilă) şi îşi fixează drept scop suprem reconstruirea Imperiului Roman în jurul bazinului Mării Mediterane. Primul pas: cucerirea regatului vandalilor din nordul Africii şi doborârea lui Gelimer (cel care îl pusese pe fugă pe predecesorul său probizantin Hilderic).  Mânate de furia cuceririlor, armatele lui Justinian supun Corsica, Sardinia şi Sicilia. Încrederea dată de aceste triumfuri îl poartă pe suveran pe urmele ostrogoţilor, în Italia, unde cucereşte Napoli, Roma (în 536) şi Ravenna (540), în ciuda rezistenţei disperate a regelui Vitiges. În 554 impune suzeranitatea bizantină şi în regatul vizigoţilor. Reunificat, cu un preţ uriaş, imperiul începe să fie reconstruit din temelii. De la jurisprudenţă (Codul lui Justinian) până la edificii (Biserica Sfânta Sofia) sau la politica religioasă, influenţa împăratului este covârşitoare pentru progresul Europei.

Culoarea aurului: Francesco Pizarro

Un alt mare conchistador al Indiilor, Francisco Pizarro (născut, potrivit lui Garcilaso de la Vega, în anul 1475), este cel care a îngenuncheat Imperiul Incaş (Peru) şi a atins miticul Eldorado. Aflând că, undeva în interiorul continentului, localnicii aruncă ofrande de aur în apele unui lac, ofiţerul Pizarro porneşte într-acolo, din Panama, împreună cu 100 de oameni. După incredibile peripeţii, boli şi accidente, tovarăşii săi vor să dea înapoi. Din mijlocul grupului de supravieţuitori, Pizarro face un pas înainte şi, cu un gest ce sfidează teama, trage cu spada o linie pe sol, de la est la vest. Indicând sudul, le spune companionilor: „Prieteni, de partea asta se află moartea, chinurile şi foamea.“ Apoi arată nordul spunând: „De cealaltă, plăcerea. Sunteţi martori că am fost primul aflat în nevoie. Cel dintâi când a fost vorba de atac şi ultimul când s-a pus problema să ne retragem. În partea asta mergem spre Spania, rămânând săraci; de cealaltă în Peru, ca să ne îmbogăţim şi să ducem cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos. Voi alegeţi!“ Aşa fac şi au făcut marii cuceritori: le-au dat mereu senzaţia celor pe care îi foloseau drept carne de tun că ei sunt cei ce aleg. În 1578, Pizarro este ucis, precum Cezar, de un grup de conjuraţi, cu lovituri de sabie.

Parlez-vous le russe? Petru I

Proclamat ţar al Rusiei în 1682 şi devenit cel dintâi împărat al ei, între 1721 şi 1725, Petru cel Mare (Piotr Alexeevici Romanov) era mare la modul absolut: doi metri înălţime. Mare şi la sfat, Petru i-a înfrânt pe tătarii din Crimeea, a dat lovituri grele armatelor otomane, a cucerit părţi importante din Suedia, până la graniţa cu Finlanda, a anexat teritoriile baltice şi şi-a extins imperiul, în est, până la graniţa cu China. A modernizat Rusia, şi-a bărbierit boierii, a franţuzit moravurile, a construit Sankt Petersburg-ul pe malurile Nevei, a introdus cifrele arabe, a simplificat alfabetul chirilic şi – iată că revenim la Cezar – a introdus calendarul iulian, a însărcinat Sfântul Sinod să conducă Biserica Ortodoxă şi a ordonat să apară primul ziar în limba rusă. Prieten al lui Cantemir şi Voltaire, doi cuceritori în spatiul spiritului, Petru a întrupat cel mai rotund vis de expansiune presovietică al „Maicii Rusia“.

Duios emirul ucidea: Tamerlan

Exhumat în 1941 de către un medic legist rus, Tamerlan sau Timur Lenk (Timur cel Şchiop) s-a dovedit o huidumă: avea 1,72, ceea ce, la vremea când vieţuia şi tinând seama de trăsăturile sale mongoloide, era un record de înălţime. Legendele avertizau că, în momentul în care i se va deschide mormântul, asupra lumii se vor abate mari năpaste. Chiar în ziua excavării, Hitler a lansat împotriva URSS-ului operaţiunea Barbarossa. Peste timpuri, spiritul razboinic, de o nemaiîntâlnită cruzime, al lui Timur îşi aflase reîncarnarea. Şchiopul-cel-de-fier s-a născut la Samarkand, în Uzbekistan, în 1336. Natură simpatică şi cu porniri de tandreţe, iubitor al Coranului – aşa cum şi-l amintesc cei ce i-au fost aproape în tinereţe –, Tamerlan ajunge emir pe la 1358 şi devine un mare conducător militar. Cucereşte aproape întreaga Asie Centrală, toate provinciile Persiei (inclusiv Karbala, Kurdistan şi Bagdad), ajunge în Rusia şi doboară rezistenţa Moscovei, întreprinde campanii sângeroase până în India şi, în ultimele bătălii, aşează, în semn de victorie, capete însângerate pe meterezele Alepului şi Damascului. Moare în 1405, după ce face din Samarkand cel mai strălucitor oraş al Orientului.

Suveranul „oceanic“: Gingis Han

Aşa cum nu există decât un singur zeu invizibil în Cer, tot aşa nu se află decât un singur stăpân pe Pământ, adică eu, Gingis Han. Datoria mongolilor este să vină când îi chem, să dea fuga atunci când le-o poruncesc, să omoare pe cine vreau eu…“  Temujin (numele său iniţial) s-a născut în 1162 la Dunlunboldag, în Mongolia. După o copilărie şi o adolescenţă călite în hărţuielile crude dintre triburi, tânărul cu vocaţie de lider poartă mai multe bătălii cu tătarii, cu turcii naimani şi cu ceilalţi rivali mongoli, edifică un sistem de alianţe înţelepte şi izbuteşte să devină conducător al clanurilor mongole în 1206, dată la care istoricii consemnează naşterea Imperiului Mongol. Temujin devine Gingis (în mongolă tengis şi în turcă deniz înseamnă mare, ocean), adica Hanul Universal, sau, literal, Oceanic. În 1211 cucereşte China de Nord, după doar doi ani trece de Marele Zid, iar în 1215 zdrobeşte capitala Yanjing (viitorul Pekin). În 1218, imperiul său îşi întinde fruntariile la vest până la Balqash Kol, lac situat în centrul Kazahstanului de azi, şi se învecinează cu statul musulman Khwarizm, al cărui teritoriu se întindea de la Marea Caspică până la Golful Persic. În 1227, cu o armată de 180.000 de oameni, Gingis realizează campania sa finală, prin care supune aproape în intregime teritoriul chinez.

sursa: descopera.ro

Pierit-au dacii?

Drama izvoarelor scrise – Scrieri pierdute cu privire la daci

Din tot ce s-a scris despre daci în antichitate, până la noi nu a ajuns mai mult de 10%! Stranie şi tragică soartă a unor documente distruse din voia destinului sau cu bună-ştiinţă, ori care poate zac încă neştiute, în beciurile vreunor mănăstiri sau biblioteci!

Până la apariţia tiparului în secolul 16, scrierile antice au supravieţuit cu destulă dificultate, prin intermediul copiştilor. Totuşi, din noianul greu de evaluat de scrieri ale eruditei antichităţi, s-a pierdut enorm de mult, fie din pură întâmplare, fie cu reavoinţă, din pricina fanatismului care a dus la incendieri de biblioteci, fie din neglijenţă, ignoranţă sau dezinteres.

Strabon

Scrierile care mărturiseau despre geţi şi daci au avut, aproape toate, această soartã: nu au reuşit să traverseze veacurile. Ceea ce a ajuns până la noi nu reprezintă, probabil, nici 10% din ce s-a scris despre aceşti neştiuţi locuitori ai pământurilor de la nordul Dunării. Istoricii noştri îi citează adesea pe Herodot, pe Strabon şi pe Dio Cassius, cu puţinele lor fragmente în care se vorbeşte despre geţi şi daci, lăsându-ne impresia că acest neam a fost fie ignorat de marile puteri vecine, fie pur şi simplu prea barbar ca să prezinte interes.

Totuşi, există numeroase mărturii antice despre scrieri care vorbeau de strămoşii noştri, dar care s-au pierdut. Însă câtă vreme aceste mărturii există, trebuie să ţinem cont de ele şi să admitem că s-a scris mult mai mult despre geţi şi daci decât ni s-a spus în cărţile de istorie, că aceştia au stârnit interesul vecinilor lor într-o măsură mare, atât prin modul lor de viaţă şi prin religia şi credinþele lor,cât şi prin relaţiile pe care le-au avut cu cei din jur şi prin războaiele pe care le-au dus. Cu excepţia lui Al. Papadopol-Calimah, un istoric uitat din veacul al XIX-lea, pe care nimeni nu îl citează şi a cărui operă a fost în totalitate ignorată, nimeni nu a încercat până acum să facă o evaluare completă a ceea ce s-a pierdut din documentele despre daci. Conform acestuia, numărul autorilor care au scris sau doar au pomenit în treacăt despre strămoşii noştri este de… aproape trei sute.

Nu ştim dacă pentru alte neamuri s-au făcut astfel de evaluări. Nu ştim dacă soarta izvoarelor privitoare la daci a fost mai vitregă decât a altora. Marele învăţat Posidoniu călătorise la gali şi scrisese o carte despre aceştia, astăzi pierdută. Împăratul Claudiu scrisese şi el o istorie a etruscilor în 20 de volume, din care nimic nu a ajuns până la noi. Totuşi, despre gali ştim multe lucruri din alte izvoare, de la etrusci avem monumente şi inscripţii, doar dacii s-au dovedit mult prea tăcuţi., ori poate noi nu am căutat îndeajuns, căci suntem prea puţin interesaţi de soarta lor…

Unde s-au ascuns geţii şi dacii?

Pentru antici, în vremurile cele mai îndepărtate, teritoriile de la nordul Dunării reprezentau un loc enigmatic, populat de fiinţe mitice. Cu timpul, pe măsură ce relaţiile comerciale s-au dezvoltat şi sfera de influenţă a lumii greco-romane s-a extins, geţii şi dacii au început să fie mai bine cunoscuţi şi pomeniţi în scrierile grecilor şi ale romanilor. Totuşi, puţini au fost aceia care au scris ceea ce au văzut cu ochii lor, căci puţini au călătorit până pe aceste pământuri. Astfel că majoritatea informaţiilor pe care ni le transmit aceste izvoare sunt informaţii de a doua sau a treia mână, aproximative, deformate, transmise din gură în gură printr-un fel de telefon fără fir.. Au existat şi lucrări ale unor martori oculari care au fost în Dacia şi au descris cu mare exactitate geografia, istoria, organizarea politică şi socială, tradiţiile, poate şi limba dacilor, dar toate aceste scrieri s-au pierdut. Vom reveni mai jos asupra lor. Prin urmare, informaţiile pe care le mai avem sunt adesea confuze. Ba mai mult, anticii nu făceau întotdeauna distincţie clară între sciţi şi geţi sau între traci şi geţi, iar mai târziu, îi confundă pe geţi chiar cu goţii (cu sau fără intenţie) sau cu alte neamuri. Astfel că, nu de puţine ori, sub referinţele la sciţi, traci, goţi etc. se pot ascunde informaţii preţioase despre daci şi geţi.

Ce fel de evenimente consemneazã scrierile vremii? În primul rând, înregistrează numai evenimente politice şi militare importante – războaie, victorii, alianţe, trădări, asasinate, succesiuni la tron, iar o perioadă de pace şi linişte este aproape întotdeauna absentă din documente. Aşadar, cei ce trăiau în pace trăiau într-un fel în afara istoriei. În al doilea rând, istoria scrisă este aproape întotdeauna istoria învingătorilor. De aceea, izvoarele latine nu vor pomeni prea mult despre autohtoni, ci în primul rând despre romanii colonizatori şi, tot de aceea, mai târziu, numele dacilor sedentari şi paşnici dispare din scrieri, în primul plan fiind goţii, gepizii, hunii şi alţi migratori cu o istorie activă.

Primele informaţii

Putem presupune că primele informaţii despre geţi au fost consemnate de popoarele orientale cu care aceştia au intrat în contact, în primul rând pe calea comerţului. Dar din cronicile orientale nu ni s-a păstrat nicio informaţie cu privire la geţi. Comerţul i-a pus în contact cu sciţii de pe ţărmurile nordice ale Mării Negre, cu perşii, cu fenicienii, cu neamurile din Asia Mică şi chiar cu egiptenii. Documentele acelora îi vor fi pomenit şi pe strămoşii noştri, cel puţin cei dobrogeni.

Herodot

Cel mai vechi eveniment în care sunt antrenaţi geţii este cel pomenit de Herodot cu referire la campania lui Darius (sec. VI î.Hr.), regele perşilor, împotriva sciţilor, care, înainte de a ajunge la Istru, îi biruie şi pe geţi. Cea de-a doua informaţie ne trimite în timp, două secole mai târziu şi se referă la expediţia lui Alexandru cel Mare (sec. IV î.Hr.) care, ajuns la Dunãre, înfruntă opoziţia geţilor.

Numărul mare al geografiilor pierdute, în care foarte probabil erau descrise şi teritoriile getice, face ca misterul să fie şi mai adânc. Însuşi marele geograf  Strabon a scris o carte despre Tracia şi Dacia, astăzi cu desăvârşire pierdută. Marele geograf Marin din Tyr descrisese în amãnunţime teritoriile locuite de geţi şi daci, dar lucrarea sa nu a ajuns până la noi, decât într-o palidă măsură, prin intermediul unei prescurtări făcute de Ptolemeu. Una dintre geografiile pierdute aparţinea lui Demetrios din Callatis (actuala Mangalia), iar datele prezentate de el cu privire la teritoriile geţilor trebuie să fi fost foarte exacte. Nici hărţile, nu puţine, care înfăţişau lumea cunoscută în vremea dacilor nu au ajuns până la noi: de la cea mai veche hartă a lumii despre care avem ştiinţă, cea a lui Anaximandru (sec. VI î.Hr., învăţat care a călătorit până la sciţi), şi până la cucerirea romană, nu s-a păstrat absolut nicio hartă care să înfăţişeze Dacia veche. Cele mai vechi hărţi reprezintă Dacia de după cucerire. Un interes aparte au stârnit, cu siguranţă, religia şi credinţele geţilor, mult diferite de ale altor neamuri din Europa, dar, şi în acest aspect, documentele pierdute spuneau de bună seamă mult mai mult decât cele păstrate.

Un get celebru: regele Dromihete

Grecii aveau o admiraţie faţă de barbari. (cuvânt care înseamnă, în greceşte, bâlbâit, persoană care vorbeşte o limbă de neînţeles, căci aşa le păreau grecilor cei care vorbeau altă limbă decât a lor), pe care şi-i reprezentau ca virtuoşi, curajoşi şi generoşi.

Un celebru model îl constituie regele get Dromihete (sec. III î.Hr.), carel-a învins pe Lisimah, unul dintre urmaşii lui Alexandru cel Mare. Acesta venise cu oastea macedoneană împotriva geţilor, dar a fost înfrânt şi luat prizonier, împreună cu fiul său, Agatocle. Dromihete i-a dus pe prizonieri la cetatea Helis, reşedinţa sa, i-a ospătat regeşte la o masă scumpă, cu pocaluri şi vase de aur şi argint, în vreme ce el şi geţii săi stăteau la o masă de lemn, modestă. Apoi i-a eliberat, spunându-le că, dacă au acasă atâtea bogăţii, să nu mai râvnească la avutul modest al altora. Campania lui Lisimah şi păţania de la curtea generosului rege get au fost mult preluate şi citate în scrierile vechi, dar tocmai acele scrieri care le prezentau în amănunt s-au pierdut – în primul rând cartea 21 din Biblioteca Istorică a lui Diodor din Sicilia, apoi Istoria universală a lui Polibiu şi altele. Tot ce ştim despre această victorie a geţilor provine din prescurtări şi mărturii mărunte.

Epoca lui Burebista

De la Dromihete la Burebista se întinde o perioadă de mai mult de două secole de mare pustietate documentară. Fie că dacii trăiau în pace şi nu au atras atenţia grecilor şi romanilor, fie că scrierile care se refereau la acea epocă s-au pierdut, noi nu ştim mai nimic despre acele vremuri. De la Strabon avem câteva informaţii preţioase despre epoca lui Burebista, cu care vestitul geograf era contemporan. Dar Strabon, la rândul său, a folosit lucrările lui Posidoniu, cel mai învăţat om al acelei epoci. Din păcate, nicio scriere a lui Posidoniu nu s-a păstrat până astăzi. Dio Cassius scria şi el, în cărţile sale pierdute, despre această epocă. Augustus însuşi, contemporan cu Burebista, a scris despre propria sa viaţă – lucrare şi ea pierdută – unde fără îndoială că pomenea şi de relaţiile cu Dacia.

Momentul cuceririi Daciei: o imensă gaură neagră

De la Burebista la Decebal avem din nou o mare lacună documentară. Câteva nume de regi daci ne sunt pomenite de către Iordanes, dar mai mult nu ştim. Istoricul Titus Livius includea această perioadă în opera sa uriaşă, dar cărţile 124 şi 125, dedicate Daciei, s-au pierdut. Distrugerea operei marelui istoric se datorează împăratului Domiţian, care a decretat drept crimă de stat citirea acestei lucrări, şi papei Grigore cel Mare, care a dispus arderea cărţii, din pricină că în paginile ei se vorbea despre minuni, înainte de epoca creştină.

Informaţiile despre daci reapar în preajma conflictului cu împăratul Domiţian, când bătrânul rege Duras îi cedează tronul lui Decebal. Evenimentele premergătoare cuceririi Daciei de către romani, campaniile lui Domiţian şi ale lui Traian, înfrângerea dacilor şi întemeierea provinciei Dacia, colonizarea şi organizarea provinciei, prăzile imense luate de la daci – sunt evenimente care au avut parte de numeroase şi detaliate consemnări în scrierile vremii. Ne-am fi aşteptat ca numărul izvoarelor scrise din acea epocă, ajunse până la noi, să fie mult mai mare decât pentru epoci mai îndepărtate şi mai nesigure. Şi totuşi…

O bizară coincidenţă a făcut să se piardă cam tot ce s-a scris despre daci şi războaiele lor cu romanii. Dio Chrysostomos, exilat în Dacia din pricina urii lui Domiţian, rechemat de Nerva şi apoi foarte preţuit de Traian, a scris o istorie a Daciei intitulatã Getica, pierdutã astăzi cu totul. Probabil că scrierea înfăţişa, cu mare precizie, geografia, istoria şi obiceiurile dacilor, precum şi societatea dacică pregătinduse pentru războaiele cu împăratul Domiţian.

O altă Getica a fost scrisă de Criton, medicul personal al lui Traian şi martor ocular al evenimentelor din Dacia. Această nepreţuită lucrare prezenta, cu siguranţă, campaniile lui Traian şi furniza valoroase informaţii cu privire la daci. Din această scriere avem doar câteva foarte mici fragmente, citate de un autor târziu.

Al treilea martor ocular care a scris despre daci a fost însuşi împăratul Traian. El a compus un jurnal de război intitulat De bello dacico (Despre războiul cu dacii), în care a consemnat cu grijă toate etapele şi aspectele campaniilor sale; şi acesta este pierdut în întregime (au rămas doar cinci cuvinte, citate de un gramatic). După întoarcerea triumfală la Roma, Traian a publicat un edict prin care dădea seama de toate operaţiunile sale în Dacia şi expunea bugetul cheltuielilor de război. Nici acest edict nu a ajuns până la noi. Dar Traian a avut biografii săi care au scris despre viaţa şi faptele sale, deci şi despre cucerirea şi colonizarea Daciei. Cunoaştem numele a cel puţin patru istorici biografi, dar ale căror scrieri astăzi sunt pierdute cu desăvârşire.

Pe lângă aceştia, Tacit însuşi, marele istoric roman contemporan cu Traian, a scris o biografie a împăratului, dar care nu a ajuns până la noi. Mai mult, în Istoriile sale, păstrate doar în parte, Tacit a scris mult despre daci, înfăţişând expediţia lui Traian, însă tocmai capitolele acelea s-au pierdut.

Pliniu cel Tânăr, prieten apropiat al lui Traian, a scris şi el pe larg, într-o istorie a epocii sale, despre cucerirea Daciei şi întemeierea provinciei. E posibil chiar să-l fi însoţit pe ilustrul său prieten în Dacia şi să fi fost martor la evenimente. Dar şi această istorie a pierit în negura vremii.

Caninius, un bun prieten al lui Pliniu, a scris în versuri istoria expediţiei lui Traian, poem astăzi pierdut. Appian, un mare istoric care a trăit în vremea împăraţilor Traian, Hadrian şi Antoninus Pius, a scris în douăzeci şi patru de cărţi Istoria Romanilor, din care ne-a rămas numai jumãtate. Cartea 22, care conţinea o istorie a Daciei, se află tocmai între cărţile pierdute.

Marele istoric Dio Cassius a scris şi el o istorie a domniei lui Traian, nimicită cu totul de timpul necruţător. Dar şi lucrarea sa de căpătâi, monumentala Istorie romană, la care a muncit 22 de ani, a ajuns la noi doar fragmentar, mare parte a ei fiindu-ne cunoscută doar din unele rezumate târzii. Între cărţile pierdute se aflã şi întreaga carte 67, care cuprindea expediţia şi războaiele lui Domiţian contra dacilor şi relatări ample etnografice, istorice şi geografice despre Dacia. Tot pierdutã este şi cartea 68, care cuprindea expediţiile lui Traian în Dacia, căderea dacilor sub dominaţia romanilor şi colonizarea Daciei. Din acestea nu avem, ca şi din multe altele, decât o foarte modestă prescurtare târzie, plinã şi aceasta de lipsuri.

Plutarh, celebrul istoric grec, a scris o biografie a lui Traian, care a avut aceeaşi stranie soartă: pierdută cu desăvârşire. Ammianus Marcellinus a scris o istorie de la Nerva până la Valens, dar această importantă scriere ne-a parvenit cu totul ciuntită. Din 31 de cărţi care o alcătuiau, cele dintâi 13 au pierit – şi tocmai acelea în care se trata şi despre Dacia şi în care se scria istoria de la anii 96 până la 350 d.Hr. În sfârşit, Apollodor din Damasc a scris o carte în care descria detaliat construcţia podului lui Traian. Nici aceasta nu a putut străbate veacurile…

Dacia după Traian şi dispariţia dacilor din izvoare

Informaţiile istoriografice din perioada următoare nu se referă aproape deloc la dacii autohtoni, care continuă sã fie o enigmă: aflăm doar despre organizarea administrativă şi militară a noii provincii Dacia, despre coloniştii aduşi aici, despre viaţa în coloniile întemeiate. Dar niciun document nu ne spune ce s-a întâmplat cu nobilimea şi preoţimea dacă, cu marea masă a dacilor de rând, cu zeii lor, ale căror temple fuseseră făcute una cu pământul de către romani. Cărţile getice, scrise de Polyainos în secolul 2 d.Hr., au fost înghiţite de monştrii întunecaţi ai timpului.

După abandonarea provinciei sub Aurelian, tăcerea este şi mai adâncă. Avem câteva menţiuni ale dacilor liberi, ultimele din secolul IV d.Hr, când carpii din Moldova dau de furcă romanilor. După aceea, tăcere absolută. În Dacia se perindă nenumărate neamuri migratoare, pe care izvoarele vremii le consemneazã cu conştiinciozitate şi curiozitate, dar nu mai aflăm absolut nimic despre oamenii pământului – dacii, deşi prezenţa lor pe vechile teritorii nu poate fi pusă la îndoială, aşa cum ne demonstrează izvoarele arheologice, tradiţiile, folclorul şi chiar lingvistica.

Cum au dispărut scrierile vechi

O scurtă înşiruire, ameţitoare, de crime culturale ne poate desluşi tragica soartă a scrierilor din antichitate până la apariţia tiparului. Dar chiar şi după Guttenberg, foarte multe manuscrise au rămas necercetate, needitate şi chiar în primejdie de distrugere.

Nabonassar, regele Babilonului, a distrus în anul 747 î.Hr. toate scrierile care cuprindeau istoria şi faptele regilor predecesori ai săi. Renumita bibliotecă din Alexandria, care număra la un moment dat 700.000 de volume, a pierit cu totul întrun incendiu când Cezar a cucerit Alexandria. Luptele între creştini şi păgâni au fost fatale, şi ele, cărţilor. În zilele Sfântului Apostol Pavel, efesienii şi-au ars în piaţă toate bibliotecile. Papa Grigore cel Mare arde, în anul 604, mii de cărţi păgâne, între altele, pe Titus Livius. Sfântul Grigorie, „Luminatorul Armeniei”, arde în 277 d.Hr. toate cărţile şi bibliotecile din Armenia, toată literatura armeană, care era o comoară pentru istoria asirienilor, mezilor, perşilor, grecilor, geţilor şi a tuturor neamurilor cu care armenii au avut a face în curs de secole.

Năvălirile barbarilor au distrus, la rândul lor, nenumãrate biblioteci. În 640, arabii invadează Alexandria şi îi ard biblioteca. Când musulmanii au cucerit provinciile persane, mai multe biblioteci au căzut în mâinile lor şi au fost distruse. Biblioteca din Cairo, a califilor Egiptului, avea peste 1.600.000 de volume. Dar în anul 1073, turcii au prădat şi distrus această imensă bibliotecă. Biblioteca de la Tripoli (Siria), mai vestită decât cea a califilor, cuprindea 3.000.000 de volume de teologie, ştiinţe, istorie, tradiţii, geografie! Dar în 1105, Tripoli a cãzut sub stăpânirea francilor comandaţi de Raimond IV şi nepreţuita bibliotecă a fost prefăcută în cenuşă. Matei Corvin fundase la Buda o mare şi preţioasă bibliotecă, adunând cărţi cu cheltuieli enorme, din Italia şi din Grecia, după căderea Imperiului Bizantin. Acest depozit de erudiţie cuprindea o mulţime de scrieri antice, cu totul pierdute astăzi. În 1526, când sultanul Soliman a cucerit Buda, după bătălia de la Mohacz, a dat foc şi a devastat această bibliotecă. Mănăstirile de la muntele Athos au fost un mare depozit de scrieri manuscrise vechi, dar bibliotecile de la acest munte au suferit multe devastări. În 1820, la începutul războiului de independenţă a Greciei, bibliotecile de pe Sfântul Munte au fost silite să furnizeze turcilor manuscrise pentru fitilele tunurilor! Astfel au pierit mii de lucrări de mare preţ. Şi totuşi…

Suntem îndreptăţiţi să sperăm că nu toate scrierile care au pierdut lupta cu timpul sunt dispărute definitiv. În marile biblioteci de manuscrise din lume, cum sunt Biblioteca Vaticanului şi cea a mănãstirii Sfânta Ecaterina de pe muntele Sinai, zac încă zeci de mii de manuscrise necercetate. Timpul poate să ne mai rezerve mari surprize.

Nodul gordian

“Nu contează cum desfaci un nod”

După Quintus Curtius (sec. I d.Hr.) în Viaţa lui Alexandru, cuvintele acestea le-ar fi rostit Alexandru cel Mare la Gordion, în vechime capitala regilor Frigiei (ţinut din nord-vestul Asiei Mici). Se spune că acolo, în templul lui Zeus, se păstra jugul carului lui Gordias, tatăl lui Midas, o relicvă ciudată făcută din noduri foarte încîlcite.

Un oracol spusese cândva că omul care va fi în stare să le deznoade va ajunge degrabă stăpânitorul Asiei. Înconjurat de frigieni curioşi şi de macedoneni neliniştiţi, Alexandru Macedon ar fi încercat întâi să deznoade aceste „noduri gordiene“, dar n-a izbutit. Atunci, temându-se ca lucrul să nu fie luat drept o rea prevestire, ar fi retezat nodurile cu sabia spunând, în traducerea latină a lui Quintus Curtius: Nihil interest quomodo solvantur.

Dacă n-aş fi Alexandru aş vrea să fiu Diogene

Dacă n-aş fi Alexandru aş vrea să fiu Diogene!  Aceasta a fost reacţia lui Alexandru cel Mare la vorba lui DiogeneDă-te puţin la o parte din soare!“ şi la felul batjocoritor în care a fost primită de anturajul său (Plutarh, Alexandru, 14).