Dominaţia sovietică şi dictatura comunistă (1947-1955). Crearea statului totalitar
În România, Partidul Comunist a luat iniţiativele menite să reducă ţara la starea de obedienţă faţă de Uniunea Sovietică. Acest lucru s-a realizat prin intermediul sistemului politic, al sindicatelor şi al sistemului de învăţământ. Pe plan intern, scopul urmărit a fost acela de a distruge structurile sociale existente şi a fost încununat de succes. Actul final a fost abdicarea silită a Regelui Mihai, la 30 decembrie 1947, sub ameninţarea unui război civil. În aceeaşi zi, a fost proclamată Republica Populară Română. Aceasta nu era expresia unei voinţe populare, liber exprimate, ci rezultatul unui dictat al unui grup politic care se manifesta ca marionetă a stăpânului din exterior. Odată cu înfiinţarea Republicii, puteau fi puse bazele statului totalitar.
Primul pas era înregimentarea României din punct de vedere militar în blocul sovietic. Acest lucru s-a înfăptuit la 4 februarie 1948 printr-un tratat de prietenie, colaborare şi ajutor reciproc între România şi Uniunea Sovietică şi s-a bazat pe ideea unei apărări comune împotriva „Germaniei sau oricărei alte puteri care ar putea fi asociată cu Germania, fie direct, fie în orice alt mod”. Semnificaţia deplină a acestui articol a fost explicată de către Viaceslav Mihailovici Molotov, ministrul de externe sovietic, care a spus că tratatul era „deosebit de important acum, când instigatorii unui nou război din lagărul imperialist se străduiesc să creeze blocuri politice şi militare îndreptate împotriva statelor democrate”. Regimul se asigurase pe plan extern.
Al doilea pas către totalitarism a fost consolidarea partidului unic de masă, constituit dintr-o elită şi membri devotaţi. Acest lucru s-a realizat prin desfiinţarea principalelor partide de opoziţie, Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal, în vara anului 1947 şi prin contopirea forţată a Partidului Social Democrat cu Partidul Comunist la 12 noiembrie 1947, ca rezultat al infiltrării comuniste. La ultimul congres al Partidului Social Democrat, la 5 octombrie 1947, la care au participat ca invitaţi Petru Groza, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Ana Pauker, a fost adoptată cu aclamaţii o rezoluţie cu privire la unirea cu Partidul Comunist. Potrivit cifrelor prezentate la Congres, Partidul Social Democrat avea la acea dată circa o jumătate de milion de membri, dintre care doar jumătate par să se fi înscris în noul partid, obţinut prin fuzionare, cunoscut sub numele de Partidul Muncitoresc Român, care aduna una peste alta 1.060.000 membri.
Dominaţia sovietică şi dictatura comunistă (1947-1955). Situaţia internaţională
La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, opinia publică din Occident spera ca, prin cooperarea dintre Aliaţii victorioşi, să se asigure pacea lumii prin menţinerea ordinii şi apărarea libertăţii. Totuşi, doar la un an după înfrângerea Germaniei, Andrei Vâşinski, adjunctul ministrului de externe sovietic, şi Ernest Bevin, ministrul de externe britanic, se insultau reciproc în cadrul sesiunilor Adunării Generale a Naţiunilor Unite, iar în 1947, propaganda sovietică îi acuza pe „imperialiştii americani şi pe şacalii lor, laburiştii britanici, că merg pe urmele lui Hitler”.
La Conferinţa de la Potsdam au apărut în public abordări divergente asupra naturii regimurilor postbelice, care urmau să se stabilească în Europa Răsăriteană şi în privinţa rolului forţelor de ocupaţie ale Armatei Roşii, impedimente în calea alegerilor libere prevăzute la Ialta. Obiectivul comun, care îi unise pe Aliaţi în timpul războiului, se prăbuşea acum, dar acest proces va continua încă doi ani, timp în care relaţiile interaliate au fluctuat.
Diploma Cavalerilor Ioaniţi – Teste recapitulative pe lecţii
1. Precizaţi motivul aşezării Cavalerilor Ioaniţi în zona Banatului de Severin de către regalitatea maghiară.
Protejarea regatului maghiar de năvălirile tătare.
2. Numiţi formaţiunile politice menţionate în Diploma Cavalerilor Ioaniţi.
- Ţara Severinului în zona Banatului
- cnezatele lui Ioan şi Farcaş în zona Oltului
- voievodatul lui Litovoi care cuprindea Valea Jiului şi Ţara Haţegului
- voievodatul lui Seneslau în zona Argeşului şi Muscelului
Semnificaţia întemeierii statelor medievale Valahia, Ţara Moldovei, Dobrogea
Negru Vodă
1. Analizaţi premisele întemeierii statului medieval Ţara Românească.
- contextul extern favorabil: criza regatului ungar şi slaba influenţă a tătarilor din Hoarda de Aur;
- contribuţia românilor din Transilvania, concretizată prin tradiţia istorică a descălecatului;
- nivelul de civilizaţie atins de societatea românească de la sud de Carpaţi.
2. Precizaţi etapele întemeierii statului medieval Ţara Românească.
- 1272-1275 – încercarea lui Litovoi de a obţine independenţa faţă de Ungaria, încheiată cu un eşec;
- 1291 – descălecatul lui Negru Vodă din Făgăraş la sud de Carpaţi, conform tradiţiei istorice;
- unificarea formaţiunilor politice de la sud de Carpaţi de către Basarab I (1310-1352);
- obţinerea independenţei Ţării Româneşti în 1330, în urma bătăliei de la Posada.
Transilvania de la voievodat la principat – Teste recapitulative pe lecţii
1. Localizaţi pe hartă principalele formaţiuni politice prestatale din spaţiul Transilvaniei.
- secolul al IX-lea: voievodatul lui Menumorut (în Bihor), voievodatul lui Gelu (pe Someş) şi voievodatul lui Glad (în Banat);
- secolul al XI-lea: voievodatul lui Gyula (pe Someş) şi voievodatul lui Ahtum (în Banat).
2. Analizaţi evoluţia formaţiunilor politice din Transilvania între secolele IX-XI.
Între secolele IX-XI, formaţiunile politice din Transilvania au evoluat spre constituirea unui voievodat unic. Evoluţia a fost întreruptă de intervenţia regalităţii maghiare care a început din secolul al XI-lea cucerirea sistematică şi organizată a Transilvaniei.
3. Explicaţi procesul instaurării stăpânirii maghiare în Transilvania.
Înstaurarea stăpânirii maghiare în Transilvania a fost un proces de durată, întârziat de rezistenţa românilor şi de luptele pentru tronul Ungariei, după moartea regelui Ştefan cel Sfânt. Cucerirea Transilvaniei s-a făcut treptat, de la vest la est, între secolele IX-XI, cucerindu-se mai întâi cetăţile. În 1222, maghiarii erau atestaţi documentar pe linia Carpaţilor Răsăriteni, moment ce marchează sfârşitul cuceririi teritoriului intracarpatic.
Problema evreiască şi Războiul de Independenţă
Prezenţa masivă a evreilor în societatea românească a secolului al XIX-lea a marcat sensibil evoluţia istoriei moderne. Numărul mare al evreilor – aceştia reprezentau singura minoritate etnică cu pondere socială deosebită – rolul important pe care l-au avut în dezvoltarea economiei, convieţuirea lor în contextul societăţii româneşti şi lupta pentru emancipare politică, desfăşurată de-a lungul unei jumătăţi de veac, au conturat dimensiunile unei “probleme evreieşti“, cu importante implicaţii sociale şi politice.
După 1866, printr-un întreg şir de legi şi circulare restrictive – care, fără să se refere direct la evrei, aveau aplicabilitate, mai mult, la situaţia lor -, au avut loc expulzări masive, brutale, adeseori, ale evreilor, consideraţi drept vagabonzi (cei intraţi în ţară fără îndeplinirea formelor legale). Măsurile restrictive au determinat intervenţii energice din afară, ale guvernelor occidentale sau ale unor personalităţi de prestigiu, care au sporit tensiunea internă şi au determinat manifestări împotriva evreilor. Alianţa Izraelită Universală a recurs la sprijinul lui Napoleon al III-lea. Moses Montefiori, personalitate marcantă a iudaismului englez, a venit la Bucureşti. La mijlocul lui aprilie 1868, reprezentanţii puterilor acreditaţi în Capitala României au adresat o notă colectivă guvernului român. I.C. Brătianu, ministrul de Interne, a fost silit să-şi prezinte demisia.
9 MAI – ZIUA INDEPENDENŢEI ROMÂNIEI
Astăzi, 9 mai 2013, sărbătorim 136 de ani de la proclamarea independenţei de stat a României.
Pe 9 mai 1877 a avut loc sesiunea solemnă a Adunării Deputaţilor, care proclama independenţa de stat a României.
M. Kogălniceanu (ministrul de externe) declara că legăturile cu puterea suzerană fiind rupte “suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare”, iar guvernul “va face tot ce va fi cu putinţă ca starea noastră de stat independent să fie recunoscută de Europa”.
Independenţa României a fost recunoscută pe plan internaţional prin Tratatul de la Berlin (1878).
Formarea poporului român – Teste recapitulative pe lecţii
1. Definiţi noţiunea de “etnogeneză”.
Prin etnogeneză se înţelege procesul de formare a unui popor şi a limbii acestuia. Etnogeneza românească a fost un proces îndelungat care a avut la bază sinteza şi simbioza daco-romană şi asimilarea slavă.
2. Precizaţi care sunt limitele geografice între care s-au format poporul român şi limba română.
Poporul român şi limba română s-au format atât la nordul, cât şi la sudul Dunării, pe teritoriul delimitat de fostele provincii romane Dacia şi Moesia.
3. Identificaţi care sunt elementele primei şi celei de-a doua “sinteze”.
Prima sinteză a fost cea dintre daci şi romani, care a urmat cuceririi Daciei de către Traian. În urma primei sinteze a rezultat o populaţie romanizată care în secolele al VI-lea şi al VII-lea a asimilat populaţia slavă ce s-a stabilit la nordul Dunării. Cele două sinteze s-au derulat în contextul migraţiilor mai multor populaţii de origini diferite.
Romanitate şi creştinism – Teste recapitulative pe lecţii
1. Definiţi ce a reprezentat “retragerea aureliană”.
Prin “retragerea aureliană” (271) se înţelege procesul de retragere a armatei şi administraţiei romane din Dacia (abandonarea Daciei), în timpul împăratului Aurelian, în condiţiile de criză a Imperiului Roman provocată şi de atacurile dacilor liberi şi ale migratorilor germanici şi de dificultatea menţinerii limes-lui la nord de Dunăre.
2. Identificaţi, pe baza lecţiei, patru consecinţe ale retragerii aureliene.
- decăderea economică;
- degradarea vieţii urbane;
- retragerea populaţiei în zonele rurale;
- intensificarea legăturilor cu romanitatea sud-dunăreană.
Partidul Naţional Liberal – Evoluţia politică de la înfiinţare până la Primul Război Mondial
Partidul Naţional-Liberal s-a creat la 24 mai/5 iunie 1875. Preşedinţii lui au fost: Ion C. Brătianu (până în 1882-1883 împreună cu C.A. Rosetti şi singur până în 1891), Dumitru C. Brătianu (1891-1892), Dimitrie A. Sturdza (1892-1909), Ion I. C. Brătianu (1909-1927), iar mai apoi Vintilă I. C. Brătianu, Ion G. Duca şi Constantin I. C. Brătianu. Membrii săi marcanţi au fost între alţii, în epoca de până la Primul Război Mondial: Anastasie Stolojan, Mihail Pherekyde, Eugeniu Stătescu, Nicole Fleva, Vasile Lascăr, Petre S. Aurelian, Mihail G. Orleanu, Spiru Haret, Constantin C. Dissescu, Emil Costinescu, Vasile G. Morţun, Alexandru Radovici, Constantin Stere, Ion Procopiu, George Diamandi, Toma Stelian, Constantin F. Robescu. Ca organe centrale de presă a avut: „Românul” (13 Februarie 1866 – 9 iulie 1884), „Vointa Naţională“ (10 iulie 1884 – 13 aprilie 1914), „Viitorul” (14 aprilie 1914 – martie 1938).
Rezistenţa anticomunistă şi disidenţa în România socialistă
Primele forme de rezistenţă armată anticomunistă au apărut în Bucovina, odată cu pătrunderea trupelor sovietice (1944). Rezistenţa armată anticomunistă din România s-a desfăşurat în zonele muntoase şi cele puternic împădurite (1944-1960). Luptătorii proveneau din toate segmentele sociale: militari, legionari, intelectuali, preoţi, studenţi, ţărani care se opuneau colectivizării, femei şi muncitori. Oficial, aceştia erau numiţi de autorităţile comuniste „bandiţi”, “terorişti”, “legionari”, “fascişti”. Dotarea cu armament era precară: arme abandonate de armata germană în retragere, arme de vânătoare, arme şi muniţie capturate de la forţele represive. Luptatorii atacau de obicei grupuri izolate ale forţelor represive, eliminau activişti de partid din sate sau acţionau în vederea destabilizării anumitor zone şi chiar declanşării unor revolte regionale. Durata şi eficienţa acestor grupări depindea de atitudinea populaţiei locale. Numeroşi săteni le ofereau adapost, alimente şi informaţii despre trupele de represiune, alţii îi trădau. Împotriva lor regimul comunist folosea Securitatea, Miliţia, unităţi militare, uneori chiar şi armament greu. Se foloseau arestări masive pentru intimidarea populaţiei locale şi se recrutau informatori.
Pluralism politic în perioada interbelică
Regimul politic din perioada interbelică are la bază Constituţia din anul 1923, una din cele mai democratice la nivel european. Caracteristica epocii o constituia pluripartitismul, având la bază votul universal, menţinerea şi consolidarea democraţiei parlamentare, iar în arena politică se impuneau două partide principale: PNL (Partidul Naţional Liberal) şi PNŢ (Partidul Naţional Ţărănesc), aflate în competiţie pentru putere. Tot acum apar organizaţii extremiste (Legiunea Arhanghelului Mihail – devenită Garda de Fier şi Partidul Comunist).
Arta de a zăpăci pe naivi cu promisiuni aurite
Povesteşte Constantin Bacalbaşa: “După ce Take Ionescu a înfiinţat Partidul Conservator-Democrat, în 1908, vânătoarea de partizani începe cu furie necunoscută până atunci în ţară. Dacă cei mai de jos erau naivi care credeau într-un viitor strălucit pentru toată lumea, ceilalţi erau ademeniţi de strălucite perspective personale. În toată lumea agenţii propagandişti făgăduiau tot ce li se cerea. Mai ales unul dintre ei trecuse mare meşter în arta de a zăpăci pe naivi cu promisiuni aurite. Spre pildă:
10 mai – Istoria unei sărbători
10 mai 1939. În Piaţa Palatului din Bucureşti, Carol II dezveleşte statuia ecvestră a lui Carol I, unchiul şi predecesorul său pe tronul României. Statuia, maiestuoasă, superbă, o armonie de forme robuste, era opera celebrului Mestrovici, sculptorul din Belgrad, care împodobise capitala României cu atâtea opere de artă. Nu întâmplător regele Carol II voise să dezvelească statuia unchiului său tocmai în ziua de 10 mai. Era zi de sărbătoare, era ziua naţională a României moderne de până la 1947. Aşa fusese concepută din primii ani de domnie a lui Carol I şi aşa intrase în tradiţie.
10 mai era ziua regelui şi a familiei sale sau ziua tuturor românilor? Desigur, mai cu seamă la început, ea avea mai accentuat prima accepţiune. Era ziua în care, în 1866, la Bucureşti, în faţa Parlamentului, Carol I jura că va fi credincios legilor ţării, că va păzi religia românilor, integritatea teritoriului lor şi că va domni ca domn constituţional. Ziua în care îşi exprima devotamentul “fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect pentru lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean azi, mâine, de va fi nevoie, soldat, eu voi împărtăşi cu d-voastră soarta cea mai buna ca şi cea mai rea”.
Legile fundamentale ale României în prima jumătate a secolului al XX-lea
Constituţia reprezintă actul juridic şi politic fundamental al unei ţări. Ea reglementează relaţiile referitoare la forma de guvernământ, structurile şi atribuţiile puterilor în stat şi formulează drepturile fundamentale ale cetăţenilor. În prima jumătate a secolului al XX-lea au fost adoptate în România următoarele legi fundamentale: Constituţia din 1923, cea din 1938 şi cea din 1948.
Comentarii recente