Bastilia – Scurtă istorie
Bastilia – Fortăreaţă medievală din Paris, care a devenit un simbol al despotismului. În sec. XVII-XVIII, a fost folosită ca închisoare de stat şi ca loc de detenţie a persoanelor importante. Pe 14 iulie 1789, la începutul Revoluţiei Franceze, mulţimea înarmată din Paris a cucerit fortăreaţa şi a eliberat prizonierii, o acţiune dramatică ce a ajuns să simbolizeze sfârşitul epocii ancien régime. Bastilia a fost demolată de guvernul revoluţionar din 1880. Ziua cuceririi Bastiliei (14 iulie) a devenit Ziua naţională a Franţei.
sursa: Enciclopedia Universală Britannica, vol.2, Bucureşti, Editura Litera, 2010, pag. 130
Ideologiile secolului XX
După transformările sociale şi morale aduse de Primul Război Mondial, vin la putere promotorii celor două modele opuse de politică totalitară pentru restructurarea societăţii. Odată cu naţional-socialismul, fascismul triumfă asupra mişcării democratice care instaurase slaba Republică de la Weimar în Germania. Cealaltă ideologie care avea să influenţeze politica mondială este comunismul. Ambele modele reprezentau o contrapoziţie radicală a modelului occidental de democraţie liberală.
Democraţia: autodeterminarea cetăţenilor
Abraham Lincoln descria metoda de conducere democratică, bazată pe principiul suveranităţii poporului şi pe egalitatea tuturor, drept guvern al poporului, prin popor, pentru popor. Woodrow Wilson, preşedintele Statelor Unite ale Americii, îşi justifica ideologic intrarea în Primul Război Mondial, afirmând că scopul lui era să creeze o lume sigură pentru democraţie. După război, cererile de autodeterminare ale grupurilor care împărţeau valori culturale sau naţionale comune duc la reforme electorale în aproape toate ţările din Europa. La început, forma predominantă de democraţie era aceea care se baza pe o competiţie nonviolentă între partide, garanta drepturi individuale şi drepturi pentru minorităţi şi permitea cetăţenilor să participe la alegeri după regula majorităţii. Însă din cauza crizelor sociale postbelice, multe guverne democratice sunt demise de partidele radicale de dreapta şi cele radicale de stânga. Dintre Marile Puteri, doar democraţiile tradiţionale ale Marii Britanii şi SUA se dovedesc imune la promisiunile utopice de fericire mondială din statele totalitare.
Legenda întemeierii Romei – rezumat
Legenda spune că Enea, fiul troianului Anchise şi al zeiţei Venus, a debarcat în regiunea Latium în fruntea celor care supravieţuiseră distrugerii Troiei. După unele lupte cu băştinaşii, Enea s-a însurat cu Lavinia, fiica regelui local Latinus şi a domnit în Latium.
După moartea lui Enea, fiul său Iulus a întemeiat cetatea Alba Longa, al cărei rege a devenit. Un urmaş al lui Iulus, Numitor, a fost detronat de fratele său, prinţul Amuliu. Fiica lui Numitor, Rhea Silvia, a născut doi gemeni, pe Romulus şi Remus, care erau copiii zeului Marte. Amuliu a silit-o pe Rhea Silvia să abandoneze pe gemeni pe râul Tibru. Ei au fost salvaţi de o lupoaică şi apoi de un păstor care i-a crescut ca pe fii săi. Ajunşi mari, Romulus şi Remus au redat domnia cetăţii Alba Longa bunicului lor; apoi au întemeiat Roma. În timpul construirii oraşului, între gemeni a izbucnit o încăierare, în urma căreia Remus a fost ucis.
Populaţia noii cetăţi a crescut în urma răpirii fetelor sabine de către romani. Războiul între romani şi sabini s-a încheiat în urma intervenţiei sabinelor, care între timp se ataşaseră de bărbaţii lor.
Troia – Istorie şi mitologie
Troia – Cetate din Troada, numită de greci Ilion; este una dintre cele mai cântate din mitologia clasică, datorită asediului ei şi războiului declanşat de greci pentru a o aduce înapoi pe Elena, soţia lui Menelaos, care fusese răpită de Paris, fiul lui Priam. Chiar originea cetăţii era pusă de scriitorii antici în legătură cu o serie de întâmplări mitice. Potrivit tradiţiei, primul rege al Troadei a fost Teucros, de la care locuitorii acelui ţinut şi-au luat numele de teucri; fiica lui s-a căsătorit cu Dardanos, cu care a avut doi fii, Ilos şi Erihtonios; cel din urmă a fost tatăl lui Tros, de la numele căruia au derivat cel al regiunii şi ulterior al cetăţii. Tros a avut un fiu, Ilos, întemeietorul cetăţii Ilion sau Troia, cu trimitere la numele lui sau al tatălui său. Lui Ilos i-au succedat Laomedon şi apoi Priam; în timpul domniei celui din urmă au loc evenimentele povestite în poemele homerice.
Renaşterea – Istoria unei epoci
RENAȘTEREA - epocă în istoria Europei, care cuprinde, în linii generale, secolele 14-16, perioada de tranziţie de la societatea medievală la cea modernă. Renaşterea a început în Italia, unde au apărut mai întâi germenii relațiilor capitaliste, dar a fost un fenomen general european, care s-a dezvoltat, mai curând sau mai târziu, în cadrul societății medievale, cunoscând deosebiri de la o ţară la alta, în funcţie de etapa istorică şi de situaţia specifică, de tradiţie etc.
Istoriografia greacă şi elenistică (ultima parte)
Xenofon
După Tucidide, istoriografia elină cunoaşte o perioadă de evidentă decădere. Afirmaţia este valabilă chiar pentru urmaşul său direct, XENOFON. Atenian de origine (născut prin 427–426), discipol al lui Socrate, el a dus o viaţă aventuroasă, s-a înrolat în oastea de mercenari cu care Cirus cel Tânăr urmărea să-l înlăture de pe tronul Persiei pe fratele său Artaxerxes, a fost exilat din Atena, trăindu-şi o mare parte a vieţii la Sparta şi participând la diferite expediţii, pentru a reveni în ultima parte a vieţii (a murit după 354), în cetatea natală.
Istoriografia greacă şi elenistică (partea a doua)
Herodot si Tucidide
HERODOT din Halicarnas (n. cca 485 – m. cca 420 î.Hr.) este considerat, în general, drept întemeietorul disciplinei noastre, drept “părintele istoriei”, după aprecierea lui Cicero. Scrierea sa, Istorii, este, astfel, o operă de pionerat, ceea ce face ca ea să aibă importante limite; în acelaşi timp, însă, Herodot a indicat principalele direcţii pe care trebuia să meargă noua disciplină, a pus bazele unor importante tradiţii, ce aveau să fie dezvoltate ulterior.
Istoriografia greacă şi elenistică (prima parte)
Hesiod
Ca şi alte manifestări ale spiritului uman, istoriografia – în sensul propriu al cuvântului – este un produs al Greciei antice. Faptul îşi are explicaţiile sale bine definite. Elada a oferit gândirii, în general, şi celei istoriografice, în particular, condiţii mult mai favorabile decât acelea din Orientul antic. Ele rezultă, în primul rând, din superioritatea structurii social-politice a Greciei antice. Spre deosebire de Orient, unde imense teritorii sunt reunite sub puterea despotică a unui monarh, considerat ca o zeitate pe tron, ceea ce nu îngăduia o viaţă politică şi elimina posibilitatea unei gândiri libere, în Grecia predominau statele-cetăţi; or, multitudinea acestora şi specificul organizării lor au permis participarea unui mare număr de cetăţeni la viaţa publică. Dezbaterile din agora, prin varietatea lor şi relativa libertate în care erau purtate, au contribuit nu numai la stimularea gândirii politice, ci şi la dezvoltarea generală a spiritului grec. Printre altele, ele erau de natură să stimuleze preocupările pentru istorie; în dezbaterea unei probleme contemporane, apelul la trecut era adesea indispensabil pentru argumentarea unei anumite hotărâri.
Revolta din ghetoul din Varşovia
Revolta din ghetoul din Varşovia (19 aprilie – 16 mai 1943) – Revoltă a evreilor polonezi aflaţi sub ocupaţie nazistă împotriva deportării la Treblinka. Până în iulie 1942, naziştii adunaseră 500 000 de evrei din regiune în ghetoul din Varşovia. Deşi foametea ucidea mii de oameni în fiecare lună, naziştii au început să transfere câte 5 000 de evrei pe zi către lagăre de muncă rurale. După ce, la începutul lui 1943, evreii din ghetou au aflat că adevărata destinaţie erau camerele de gazare de la Treblinka, gruparea evreiască ilegală de luptă ZOB a atacat naziştii, omorând 50 de soldaţi în patru zile de luptă de stradă şi provocând suspendarea deportării. Pe 19 aprilie, Heinrich Himmler a trimis 2 000 de militari SS şi trupe armate ca să cureţe ghetoul de evreii rămaşi. Timp de patru săptămâni, grupul ZOB şi gherilele evreieşti au luptat cu pistoale şi bombe artizanale, distrugând tancuri şi ucigând câteva sute de nazişti, până au rămas fără muniţie. Abia pe 8 mai naziştii au reuşit să cucerească buncărul care adăpostea cartierul general al ZOB. Mulţi evrei s-au sinucis pentru a evita să fie capturaţi.
Calvarul de 900 de zile
Izolaţi de către inamic şi de către geografie, cetăţenii Leningradului au fost siliţi să facă faţă singuri înaintării inexorabile a germanilor din vara lui 1941. Îndrumaţi şi mobilizaţi de neînduplecatul mareşal Jukov, circa o treime din cei trei milioane de locuitori au muncit din răsputeri pentru a improviza fortificaţii, a săpa şanţuri antitanc şi tranşee defensive, a ridica baricade şi a pune mine. Vecinii finlandezi, supăraţi din cauza precedentelor incursiuni ruse în teritoriile lor, au atacat şi ei dinspre nord, cerându-şi toate teritoriile pierdute. În toamnă s-au alăturat germanilor ca să încercuiască împreună aproape complet cel de-al doilea oraş ca mărime al Uniunii Sovietice, începând un îngrozitor asediu care a durat 900 de zile. Calea ferată a fost tăiată, trupele inamice s-au consolidat în suburbii, iar Luftwaffe a început să bombardeze oraşul fără întrerupere. Un ofiţer consemna: „Führerul doreşte să evităm luptele de stradă, care ar provoca armatei multe pierderi. Oraşul trebuie pur şi simplu închis, spulberat de artilerie şi înfometat.”
Originile Reformei
Reforma îşi găseşte originile în atmosfera de nelinişte religioasă care caracterizează sfârşitul Evului Mediu şi în incapacitatea Bisericii de a-i găsi o rezolvare. Spectacolul morţii, care provoacă un viu sentiment al riscului pe care îl prezintă păcatul, stimulează dorinţa mântuirii. Or, papalitatea pare a fi incapabilă să arate credincioşilor drumul de urmat. Mulţimea ascultă mai degrabă pe predicatorii populari, care anunţă apocalipsul şi pe cei ce se flagelează, care încearcă să obţină o garanţie a lumii de dincolo producându-şi în lumea de aici suferinţele şi pedeapsa pe care o merită păcatele lor. Pentru a scăpa de Iad, sau pentru a scurta perioada de Purgatoriu, creştinii se adresează intermediarilor (Fecioara sau Sfinţii), îşi înmulţesc operele de caritate (donaţii, rugăciuni pentru săraci, pelerinaje), poartă talismane sau încearcă să adune “indulgenţe”. Practica religioasă alunecă în felul acesta spre superstiţie fără să micşoreze frământarea creştinilor.
Originea şi evoluţia Reformei
Reforma a fost provocată de abuzurile Bisericii Romano-Catolice de a vinde „indulgenţe“ care promiteau absolvirea de pedeapsa pentru păcate, în viaţa veşnică. Biserica s-a îmbogăţit prin vânzarea iertării spirituale, o practică ce a ajuns la punctul culminant în sec. XVI, când papalitatea a folosit profiturile pentru a reconstrui Bazilica Sfântul Petru din Roma, fapt ce l-a determinat pe călugărul augustin Martin Luther, în 1517, să critice învăţăturile fundamentale ale Bisericii. El contraargumenta conceptul de salvare cumpărată prin acela al mântuirii prin credinţă, respingånd rolul decisiv atribuit Bisericii prin administrarea tainelor. Reformaţii au cerut secularizarea averilor clerului, introducerea limbilor naţionale in serviciile de cult, declarând Biblia singurul izvor al credinţei. Ei au câştigat mulţi adepţi şi au creat comunităţi şi biserici protestante în toată Europa.
Civilizaţiile fluviale
După descoperirea cultivării pământului şi a posibilităţilor de a supravieţui astfel, cele mai vechi populaţii s-au stabilit de-a lungul marilor fluvii, unde, datorită abundenţei apei şi climei calde şi temperate, vegetaţia era suficient de bogată, iar cultivarea plantelor nu întâmpina obstacole naturale. Din acest motiv, istoricii vorbesc despre civilizaţii fluviale, dezvoltate în plină epocă a metalelor între mileniile IV şi III î.Hr., situate în India de-a lungul Indului, în China pe lângă Fluviul Galben, în Egipt pe malurile Nilului, iar în Mesopotamia între Tigru şi Eufrat, o regiune norocoasă geografic şi punte de legătură între Asia central-meridională şi Mediterana.
Evul Mediu – Istoria unei epoci
Umaniştii de la sfârşitul sec. XV şi începutul sec. XVI au fost cei care au dat Evului Mediu acest nume. Ei l-au considerat o perioadă „întunecată“ de tranziţie de la mult-admirata Antichitate la timpurile în care trăiau.
Imaginea noastră despre epoca respectivă nu este însă influenţată de o astfel de viziune negativistă despre un ev al decăderii intelectuale, al obiceiurilor primitive şi al lipsei de libertate personală. Cunoaştem splendoarea vieţii de la curţile regale şi ştim de cavalerii nobili care trăiau aventuri apărând onoarea regelui sau din dragoste pentru o domniţă sau de castelele masive de piatră, de trubadurii şi de menestrelii itineranţi. Descoperim această lume din cronicile medievale aparţinând lui Chrétien de Troyes, lui Wolfram von Eschenbach sau lui Gottfried von Strasburg. Ştim însă în prezent că acestea au fost nişte reprezentări mai degrabă idealizate ale realităţii, nefiind foarte exacte. Astfel de descrieri literare au stimulat admiraţia pentru Evul Mediu şi denaturarea sa de către romanticii germani din sec. XIX, al căror sentiment al identităţii naţionale a fost hrănit cu imaginea unui fals trecut glorios.
Omul preistoric şi lumea sa
Primii oameni care au populat pământul acum peste două milioane de ani erau de talie mică. Ei nu aveau colţi ascuţiţi sau gheare puternice şi nu alergau la fel de repede după vânat ca leii sau panterele. Simţurile lor, văzul, auzul, mirosul erau mai slab dezvoltate. Cu toate acestea, oamenii au supravieţuit şi s-au răspândit pe tot globul. Cauzele acestei reuşite sunt solidaritatea/cooperarea, inteligenţa, focul şi uneltele.
Comentarii recente