Din istoria cosmeticii (partea a doua)
O dată cu înaintarea evului mediu, entuziasmul pentru cosmetică a cunoscut o perioadă de scădere. Una din cauze a fost, fără îndoială, aspra condamnare a cosmeticii – ca şi a oricăror altor manifestări ale vanităţii – de către autorităţile bisericeşti. Dacă Tertulian, de pildă, era sincer convins că pomezile şi vopselile pentru faţă erau inventate de diavol, Clement Alexandrinul arăta, la rândul său, că vopseaua pusă pe faţa unei femei dovedeşte că ea nu este cu sufletul curat (de altfel, acelaşi autor a condamnat cu vehemenţă şi „feminizarea” bărbaţilor care-şi tundeau sau îşi rădeau barba, “acest semn distinctiv al virtuţii masculine”.
Din istoria cosmeticii
Folosirea produselor şi a mijloacelor de întreţinere şi înfrumuseţare a aspectului exterior al individului este în zilele noastre aşa de integrată în viaţa cotidiană atât a femeilor, cât şi a bărbaţilor, aşa de la sine înţeleasă, aşa de în firea lucrurilor, încât o pledoarie, astăzi, în favoarea cosmeticii este cu totul inutilă. Cosmeticele se folosesc pe scară largă, nu mai este nevoie de niciun îndemn pentru aceasta. Nu este însă de prisos să vedem care a fost drumul parcurs de cosmetică din cele mai vechi timpuri şi până la noi, ce datorăm înaintaşilor noştri în materie de cosmetică. Vom constata că le datorăm, dacă nu totul, oricum, enorm de mult: cosmetica din zilele noastre pare o variantă adusă la zi a celei din antichitate.
O istorie a vopselei
Din motive religioase ori porniri artistice, omul preistoric a început de timpuriu să folosească substanţe colorante. La sfârşitul musterianului, el folosea pentru picturile murale fier oligist, ocru de fier şi de mangan, iar pentru negru, grafit şi cărbune de lemn. Acestea erau măcinate în pietre concave şi amestecate cu substanţe grase pe o piatră plată. Mai târziu, aceşti pigmenţi au fost utilizaţi pentru decorarea obiectelor de lut. În sfârşit, omul a observat că vopselele grase protejau obiectele contra acţiunii degradante a intemperiilor.
O istorie a alfabetului
Alfabet – cunvânt de origine grecească, venit de la denumirea primelor două litere ale alfabetului grec, alfa şi beta. Desemnează modul de scriere bazat pe transcrierea aceloraşi foneme (sunete articulate) prin aceleaşi semne. În sens larg, modurile de scriere nu sunt numai alfabete, ci şi pictograme, scrieri silabice, hieroglife, cuneiforme, glife ş.a.
Originea comunicaţiilor
Asemenea multor triburi africane din prezent, omul primitiv comunica la început lovind butuci şi trunchiuri goale de copaci cu beţe, apoi şi-a diversificat numărul de sunete emise construindu-şi tobe din piei de animale. Precizia şi diversitatea sunetelor, obţinute prin folosirea unor tobe de dimensiuni şi forme diferite, i-au permis să conceapă modele complicate, prin intermediul cărora să transmită mesaje de pace şi război, idei şi sentimente.
La rândul lor, tobele au prefaţat instrumentele de suflat, ca de exemplu fluierele de trestie sau din oase şi coarnele de berbeci sculptate. Aceste artefacte su fost găsite în multe zone din Africa şi Eurasia, în regiuni ce reprezentau habitatele timpurii ale omului.
Semnalele cu fum reprezentau de asemenea o metodă de comunicare primitivă frecvent folosită. Deşi mulţi dintre noi avem tendinţa să asociem micii norişori albi de fum cu amerindienii din preriile vestice, această metodă de comunicare a fost utilizată de chinezii, egiptenii, asirienii şi grecii din antichitate.
Noaptea, când fumul nu putea fi observat, se recurgea la semnale luminoase. Potrivit legendei, regina Clitemnestra ar fi aflat în anul 1804 î.Hr. despre căderea Troiei şi de revenirea soţului său la palatul din Argos printr-un şir de flăcări semnalizatoare întins de-a lungul a 800 de km, având nouă puncte de legătură amplasate pe vârfurile celor mai înalţi munţi. Aflarea rapidă a veştilor i-a permis Clitemnestrei şi amantului său, Egist, să pună la cale asasinarea regelui Agamemnon.
Istoria chibritului
Azi pare greu de crezut, dar, până în secolul al XIX-lea, singurele mijloace de aprindere a focului de către om erau scânteile produse de un amnar şi cremene (prin ciocnirea a două corpuri dure) sau mult mai vechiul procedeu de frecare rapidă şi îndelungată a doua lemne uscate.
În forma lor empirică, primele chibrituri, “chibriturile chimice”, apar în jurul anului 1805, în Anglia. Capetele beţişoarelor erau înmuiate în topitură de sulf, apoi acoperite cu un amestec de zahăr şi clorat de potasiu. Când trebuiau aprinse, beţişoarele erau introduse într-o sticluţă, unde se atingeau de o bucată de azbest îmbibată în acid sulfuric. Aceste chibrituri au început a fi produse pe scară industrială în anul 1812. Cu toate ca ofereau o alternativă la aprinderea focului, prezentau doua inconveniente serioase: dificila şi periculoasa manipulare a recipientului de sticlă cu acid sulfuric, şi, în plus, posibilitatea de a se produce o explozie din cauza bioxidului de clor ce lua naştere din reacţie. Reprezentând totuşi un progres, aceste chibrituri au fost fabricate până pe la 1845.
Chimistul John Walker, tot din Anglia, a inventat “luminile de frecare” în 1827. Prin procedeul său (pe care nu l-a brevetat) capetele chibriturilor erau înmuiate intr-un amestec de sulfură de stibiu, clorat de potasiu şi cauciuc natural. Aprinderea se făcea prin frecare pe o hârtie abraziva. John Walker şi-a prezentat aceste chibrituri pentru comercializare, la 7 aprilie 1827, într-o cutie care avea aplicată pe ea o etichetă: este prima etichetă de cutie de chibrituri.
Colecţionarul cutiilor de chibrituri se numeşte „filumenist”. Cuvântul îmbină un element de origine greacă, cu unul de origine latină. Semnificaţia ar fi „iubitor de lumină”, dar, aici se referă la lumina adusă de informaţia de pe cutia de chibrituri!
Aceste chibrituri au fost folosite până în 1834, când apar aşa-zisele “lucifer”-uri, de-asemenea incomode şi periculoase. Folosirea lor va dura puţin timp, căci anul 1835 marchează data de naştere a primului chibrit cu fosfor, numit “lumânare de Turin”. Aceste chibrituri erau simple aşchii de lemn la capătul cărora se aplica o bucăţică de fosfor alb, un element toxic. Acesta se aprindea de la sine când era scos (din apă) în aer, din care cauză era greu de folosit.
Cam in acelaşi timp, Janos Irinyi, un tânăr de numai 17 ani, este unul dintre cei care au contribuit la inventarea chibritului cu fosfor cu aprindere prin frecare. El realizează aceasta plecând de la o experienţa a profesorului austriac Meissner. Capătul chibritului era uns cu un amestec de fosfor şi bioxid de plumb. Fabricarea acestor chibrituri începe la Viena în 1840.
În 1851, germanul Schrotter obţine un patent de fabricare al fosforului roşu, pe care-l descoperise încă din anul 1845. Spre deosebire de cel alb, fosforul roşu nu este toxic şi nu se aprinde în aer.
Totuşi, problema chibritului cu utilizare comodă, casnică, nu era încă rezolvată, din cauza unei dificultăţi: nu se puteau produce chibrituri cu fosfor roşu deoarece, la atingerea acestuia cu cloratul de potasiu, se producea explozia cloratului. Chimistul Bottcher a avut ideea – simplă, dar, eficientă – de a aplica cloratul de potasiu pe băţul de chibrit, iar fosforul, pe cutie şi astfel s-a născut “chibritul de siguranţa”. Aprinderea lui se face numai prin frecare pe cutia chibriturilor, iar producţia industriala a avut loc pentru prima data în Suedia, de-aceea multa vreme au fost numite “chibrituri suedeze”.
Astăzi producţia de chibrituri se bazează pe reţeta lui Bottcher, din anul 1848. Astfel, betele – din lemn de brad, plop, tei sau anin – sunt impregnate cu parafină şi cu o soluţie de azotat de potasiu. Acestea fac lemnul sa se aprindă uşor si, apoi, să se prefacă în cărbune fără jar. Pe capătul băţului se află clorat de potasiu şi sulfura de stibiu. Pasta de pe cutie, e compusă, în general, dintr-un amestec de fosfor roşu, pulbere de sticla şi bioxid de mangan.
Pe lângă „chibriturile de siguranţă” (safety matches), în lume se mai produc şi „chibriturile cu aprindere oriunde” (strike anywhere matches). Compoziţia chimică a gămăliei acestor chibrituri este un amalgam între cele două paste – cea din gămălie şi cea de pe cutie – pentru a se realiza aprinderea prin frecare de orice suprafaţă. Dar, riscul de autoaprindere, necontrolată, este suficient de mare pentru ca în multe ţări acestea să nu se producă.
Cu toate ca s-a reuşit fabricarea unor brichete economice şi performante, de unică utilizare şi la preţ competitiv, nu s-a reuşit, încă, detronarea modestei aşchii de lemn cu căciuliţa chimică: chibritul.
sursa: ziarul21.ro
Istoria Farului din Alexandria
Cadrul înconjurător. Insula Pharos ce mărginea golful vechiului oraş Alexandria, fondat de Alexandru cel Mare în anul 331 î.Hr. Lungă de circa 3 km, insula era legată de port printr-un dig de 1,3 km lungime.
Autori, iniţiatori. Arhitectul grec Sostratos din Cnidos la porunca suveranului Ptolemaios II Philadelphos (283-246 î.Hr.) care, din raţiuni economice, dorea să se amenajeze un mare port maritim la Alexandria.
Istoric. Construit în primii ani ai domniei lui Ptolemaios şi considerat una din “şapte minuni” ale lumii antice, farul a avut de suferit, de-a lungul timpului, multe avarii din cauza numeroaselor cutremure sau distrugerilor provocate de invadatori. Consolidat în timpul împăratului bizantin Anastasiu I (491-518), farul a fost distrus în mare parte în secolul IX de arabi, în speranta descoperirii unor mari comori, şi reconstruit tot de ei din cărămidă, dar fără a mai putea salva dispozitivul ce susţinea oglinda farului. Cutremurele din 1182, 1303 şi în final cel din 1375 l-au distrus complet, nemaiputând fi refăcut. În prezent, pe amplasamentul farului se află fortăreaţa Fort Kait Bey construită în sec. XV de turci. Cu ocazia cercetărilor arheologice submarine efectuate în 1961 s-au găsit unele fragmente ale farului, coloane şi statui, din care cea a lui Poseidon se pare că era amplasată pe una din terasele farului.
Structură, stil. Datele constructive, uneori contradictorii, se cunosc din relatările mai multor scriitori arabi, care confirmau că farul este alcatuit din 3-4 turnuri suprapuse, cu retrageri formând terase. Se pare că primul turn, de secţiune pătrată, avea latura de 30 de metri şi adăpostea numeroasele încăperi rezervate gărzii de pază şi personalului de întreţinere. Al doilea turn era octogonal, iar ultimul circular; în vârful acestuia din urmă se aflau dispozitivul de ardere şi oglinda parabolică de sticlă sau, mai probabil, metalică. Întreaga construcţie a farului se sprijinea pe un postament cu fundaţii din blocuri de piatră. Zidăria era alcătuita din blocuri de piatră mai mici, placate cu marmură albă şi legate între ele cu plumb topit, pentru a rezista mai bine la intemperii. Înălţimea farului atingea, după versiunile cele mai probabile, 120-140 m, lumina acestuia fiind vizibilă până la 50-60 km. Combustibilul ( probabil lemn ) necesar pentru alimentarea focului farului se ridica cu ajutorul unor scripeţi până la penultima terasă, iar mai departe, până la partea superioară, pe scările interioare.
Istoria armelor si armamentelor – a doua parte
Introducerea prafului de puşcă
Un salt de calitate excepţional în dezvoltarea armamentului a avut loc atunci când în Europa, datorită unei cunoaşteri avansate a tehnicii de topire a metalelor, a apărut ideea unei folosiri diferite a prafului de puşcă (amestec de nitrat de potasiu, carbon şi sulf, inventat în China în sec. I, dar obţinut în Europa doar în sec. XIV), care nu mai este substanţa explozivă de lansat cu catapulta, ci combustibil pentru mortier pentru a arunca proiecte împotriva grupurilor înarmate şi a fortificaţiilor. Apariţia primelor bombarde, tot în sec. XIV, şi a altor tipuri de arme de foc, transportabile sau nu, a dat naştere unei revoluţii ample şi pline de consecinţe în domeniul războiului şi al politicii.
Armatele de cavaleri cu armuri şi arme albe, legate de seniorii feudali, au apus fără drept de apel; numai monarhiile statelor naţionale, pe punctul de a se naşte, puteau să ţină piept unei poveri financiare reprezentate de folosirea armelor de foc, organizând eficient structurile militare legate de noul tip de armament. Nu este întâmplător faptul că numele regelui Gustav II Adolf al Suediei, angajat în Războiul de treizeci de ani (1618-1648) a rămas legat atât de progresele tehnice importante în cadrul artileriei, cât şi de introducerea unor sisteme organice de comandă şi control al trupelor armate prin aceste noi instrumente de război.
Şi dominaţia pe care Europa sec. XVI a început să o dobândească ulterior pe arii tot mai vaste ale globului trebuie corelată, cel puţin parţial, cu prezenţa armelor de foc din arsenalele sale. Prin inventarea corăbiei (noul tip de navă de război, înarmată cu zeci de tunuri, dispuse pe cele două laturi ale ambarcaţiunii) în sec. XVI olandezii au revoluţionat şi războiul pe mare, până atunci legat de lupta corp la corp.
Cursa înarmărilor în sec. XIX-XX
Progresele înregistrate de cercetarea tehnologică în sec. XIX (inventarea sistemelor de ochire, cartuşelor şi sistemului de reîncărcare pentru armament portabil şi tunuri, a afeturilor pentru artilerie; dezvoltarea armelor cu repetiţie şi automate) au făcut să crească eficienţa armamentului într-o măsură de neconceput cu câteva decenii înainte şi au constituit condiţia importantă a unei agresive politici de putere pentru naţiunile europene şi SUA. Legătura tehnică necesară şi avantajoasă economic care s-a instaurat între marea industrie şi producţia militară a alimentat la rândul său cursa înarmărilor, punând la dispoziţia comunităţilor politice un potenţial distructiv tot mai vast şi inovator.
Primul război mondial a cunoscut folosirea, deloc marginală, pe câmpul de luptă a unor noi arme: chimice, avioane, submarine şi tancuri. Enormele pierderi umane din timpul conflictului i-au convins pe unii oameni politici să-şi pună în mod serios problema unui control al armelor.
În cursul celui de-al doilea război mondial, armele experimentate în conflictul precedent au jucat un rol hotărâtor: a fost cazul tancurilor, încadrate în unităţi blindate şi al aviaţiei, care s-a dovedit hotărâtoare nu numai în luptele terestre, ci şi în cele navale, încât a dus la apariţia unui nou tip de navă de război: portavionul.
După război, efectul combinat al descoperirii fisiunii nucleare (care a dus la producerea celor bombe atomice care au explodat la Hiroshima şi Nagasaki) şi al confruntării politice şi ideologice dintre cele două superputeri, sovietică şi americană, a determinat o nouă fază de accelerare a cursei înarmărilor.
La începutul anilor ’50 şi-a făcut apariţia bomba H sau cu hidrogen, de sute de ori mai puternică decât primele bombe atomice. Rachetele (deja folosite de germani cu focoase convenţionale în timpul celui de-al doilea război mondial) au fost dotate cu focoase nucleare şi destinate să acopere distanţe intercontinentale.
Posibilitatea de folosire a armelor nucleare numai în cazul unui război total, a determinat o puternică relansare a armamentelor tradiţionale, şi acestea tot mai sofisticate. Între ani ’80 şi ’90 prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa şi dispariţia URSS, implicând sfârşitul opoziţiei bipolare, au eliminat, cel puţin teoretic, premisele echilibrului de teroare nucleară. Faptul acesta nu influenţează dezvoltarea armelor convenţionale, obiect al unui comerţ foarte înfloritor dintre ţările industrializate şi ţările din lumea a treia.
Istoria armelor si armamentelor – prima parte
Armele în epoca primitivă
În cele mai vechi timpuri, producerea de arme – care coincideau adesea cu instrumentele de muncă, utilizate atât pentru vânarea animalelor, cât şi pentru operaţiile de atac şi apărare faţă de alte fiinţe umane – a mers în pas cu diferite stadii de dezvoltare a capacităţii de a prelucra mai întâi materialele disponibile (oase, pietre, lemn) apoi metalele (arama, bronzul, fierul). S-a trecut de la măciuca primitivă la unelte de piatră şi de la pumnale de silex la arme de atac de calitate superioară, precum pumnale metalice cu lama lată, triunghiulară, săbii cu cele mai variate forme, săgeţi cu vârfuri metalice întărite. Producerea de arme cu părţi de metal a dus la diversificarea armamentului de apărare, precum scuturile şi platoşele (la început din lemn şi piele).
Inovaţiile din marile imperii ale antichităţii
Interacţiunea dintre mijloace şi modalităţi de război şi comunitatea umană organizată apare în mod evident în dezvoltarea armelor şi armamentului în cadrul marilor imperii din antichitate; acolo unde exista un suveran sau o elită cu surse financiare importante şi o influenţă socială pe măsură, se înregistrează o evoluţie a armelor şi a tehnicii de război. Este cazul carelor de război mesopotamiene, egiptene, miceniene şi chineze din epoca Shang (mileniul II î. Hr.), prin care s-a încercat să se combine raza de acţiune a armelor de azvârlire cu protejarea luptătorului şi rapiditatea însăşi a mijloacelor de transport, creând posibilitatea de înfrângere a unui duşman constrâns să acţioneze pe jos şi numai într-o confruntare de aproape.
Un caz diferit este acela privind preponderenţa elementului de infanterie în civilizaţia greacă postmiceniană, cu falangele de hopliţi (şiruri strânse de războinici pedeştri cu lănci lungi, săbii şi scuturi) lansate de oraşele-state greceşti şi de Alexandru cel Mare şi care se dovedesc în stare să distrugă cavaleria de temut a perşilor: egalitatea cetăţenilor în oraşele-state a avut un corspondent în planul armamentului, o creştere a importanţei politice şi a ponderii militare a infanteriei faţă de cavalerie – armă tipică a oligarhiei nobiliare.
Pe de altă parte, enorma dezvoltare a armamentului naval atenian din secolele VI şi V î.Hr. a fost indisolubil legată de prezenţa în Atena a “theţilor”, cetăţeni în deplinătatea drepturilor, dar sărăciţi, care puteau să câştige ceva pentru a trăi din înrolarea ca vâslaşi pe triremele statului.
Acelaşi tip de relaţie apare între cetăţenii romani (cu respectivele drepturi şi privilegii) şi servicul militar în cadrul infanteriei din sânul legiunii, care a rămas adevăratul pivot al puterii romane, până când, în perioada târzie a imperiului (secolele III-V d. Hr.), în armata romană au fost înrolaţi în mod masiv mercenari germani.
Evul Mediu şi cavaleria în Occident şi în Asia
În Evul Mediu, invaziile barbare şi căderea Imperiului Roman de Apus au împins în faţă o nouă clasă dominantă, nobilimea feudală. Folosindu-se de introducerea din Orient a scăriţei de şa, care permitea atacul cu lancea cu sprijinitoare, nobilimea feudală a asigurat preponderenţa militară a cavaleriei grele.
Într-o lume fragmentată din punct de vedere politic şi economic, dispărând posibilitatea de a încadra şi a conduce în mod organic formaţiuni de infanterie mari, forţa militară a trebuit, în mod inevitabil, să se bazeze pe figura cavalerului (în măsură să susţină dotarea excesiv de costisitoare pentru epoca aceea a armamentului) care, din când în când se integra în structura armatei feudale şi care de cele mai multe ori se angaja în lupte sporadice şi legate de conflicte de o importanţă locală limitată.
Un alt exemplu semnificativ al relaţiei existente între decăderea politică şi militară a unei puteri unitare şi naşterea unei elite de războinici de profesie, care sfârşesc prin a-şi asuma un rol politic hotărâtor, se regăseşte în Japonia perioadei feudale (sec. XII-XVIII); daimyo, nobilimea legată de pământ şi care s-a transformat în aristocraţie războinică, şi vasalii lor, samuraii, cu caracteristicul lor cod de onoare au influenţat pe o perioadă lunga istoria acestei ţări, fărămiţând autoritatea împăraţilor şi şogunilor, într-o constelaţie de potentaţi locali.
În Europa, din contra, rolul politic şi militar al cavaleriei feudale (acoperită tot mai mult de armuri complexe, pe care le foloseau luptătorii şi caii lor) a intrat în criză destul de repede, mai întâi din cauza arcaşilor din lumea islamică, în timpul cruciadelor (sec. XI-XIII), apoi din cauza miliţiilor pedestre (şi acestea dotate cu arcuri), din cadrul comunelor libere care ameninţau încet, dar inexorabil întregul sistem al feudalismului. Lovitura mortală dată armelor tipice ale cavaleriei grele a venit din reînvierea, în cantoanele elveţiene, a formaţiunilor închise de infanterişti înarmaţi cu lănci lungi de 4-6 metri cu vârfuri de fier şi halebarde: companiile de mercenari elveţieni au fost dominante pe câmpurile de luptă europene mult timp.
Originile ceasului (partea a doua)
Galilei a observat că un pendul de o anumită lungime pare a oscila pe arcul său de cerc într-o perioadă constantă de timp. Mulţi ani mai târziu, Galilei i-a cerut fiului său să facă un ceas care să folosească pendulul ca regulator, dorind astfel să îmbunătăţească precizia ceasurilor ce funcţionau numai pe baza de greutăţi.
Dar ceasul respectiv a devenit practic abia în 1656, datorită lui Christiaan Huygens. Un pendul simplu nu are perioade de oscilaţie identice. De aceea, pentru a soluţiona problema, Huygens a modificat pendulul, realizând astfel prima pendulă cunoscută. Aceasta era de fapt un fel de orologiu în miniatură bun pentru a fi montat în turnuri, cu o precizie suficientă pentru a indica minutele.
Cam în aceeaşi perioadă, Robert Hooke a facut experimente cu arcuri. Descoperirile lui au condus la realizarea unor ceasuri ce utilizau ca organ de acţionare arcul în locul greutăţilor, ceasul devenind astfel un aparat portabil. Prin secolul XVIII ceasurile care marcau secundele erau deja la îndemâna tuturor.
Treptat, ceasurile mecanice au devenit tot mai precise, dar cu anumite limite. După cel de-al doilea război mondial, oamenii de ştiinţă au început să-şi concentreze atenţia la alte mijloace de măsurare a timpului. Ceasurile atomice utilizează atomii care vibrează de milioane de ori pe secundă. Până şi ieftinele ceasuri de mână cu cipuri pe bază de siliciu au sute sau mii de vibraţii fără eroare pe secundă. Ca urmare, astăzi s-a ajuns la măsurarea unor intervale de timp incredibil de mici. Chiar şi computerul personal utilizează un regulator de timp care poate lucra în domeniul cuprins între 4000 şi 20.000 de cicluri pe secundă. Fără o măsurare atât de exacta a timpului, computerele n-ar fi capabile să opereze cu viteza şi eficienţa dorite.
sursa: Allexander Hellemans, Bryan Bunch – Istoria descoperirilor ştiinţifice, Ed. Orizonturi, Bucureşti, pag.142
Originile ceasului (partea intai)
In sistemele antice de masurare a timpului, ziua si noaptea erau egale, atribuindu-i-se fiecareia cate 12 ore. Metoda era convenabila din moment ce “aparatele” de masura erau cadranele solare utilizate in China, in forma lor primitiva, inca din anul 2600 i.Hr. Deoarece de la sezon la sezon lungimea zilei si noptii variaza, tot asa varia si perioada de timp corespunzatoare unei ore chinezesti. La aparitia orologiilor cu apa, cam 1000 de ani mai tarziu, conflictul intre cele doua forme de masura a devenit evident.
Orologiul cu apa functioneaza prin scurgerea continua, in cantitate constanta, printr-un orificiu, a apei aflate intr-un rezervor. Cantitatea de apa dintr-un alt rezervor este utilizata pentru a actiona un indicator oarecare – cel mai simplu arata nivelul apei din rezervor. Din moment ce curgerea apei este aproape uniforma, indicatorul are o miscare similara pe suprafata gradata a rezervorului, permitand citirea orelor. Dar cum lungimea orelor se schimba de la sezon la sezon, practic pentru fiecare luna era necesar un alt orologiu cu apa.
Anticii au rezolvat problema pe diverse cai, cum ar fi realizarea unei alte suprafete gradate pentru fiecare luna in parte. In felul acesta, indicatiile orologiului cu apa erau aproape in pas cu cele ale cadranului solar, care a ramas in uz paralel cu noua inventie. Mai tarziu, in loc de a modifica orologiile cu apa pentru a le adapta sezoanelor, s-a recurs la construirea unor cadrane solare care sa indice orele de aceeasi lungime pe tot parcursul anului.
In secolul VIII, chinezii au inceput sa modernizeze orologiile cu apa, adaptandu-le clichete primitive. Clichetul este o parghie articulata la un capat si profilata la celalalt, care permite unei roti sa se roteasca numai pana la un anumit punct, in care o blocheaza. Astfel, miscarea continua a fost inlocuita de “tic-tac”-uri discrete.
Pe la inceputul secolului XIV, europenii aveau notiune de clichet, care era folosit pentru a frana caderea unei greutati atasata cu o franghie sau un lant. Ceasurile mecanicecu clichet si greutati au fost treptat perfectionate si montate in turnuri pe tot cuprinsul Europei.
sursa: Alexander Hellemans, Brian Bunch – Istoria descoperirilor stiintifice, Editura Orizonturi, Bucuresti, pag. 65
Benjamin Franklin – inventatorul paratrasnetului
Benjamin Franklin nu a fost numai marele om politic care a luptat si a obtinut independenta S.U.A., ci si un fizician vestit pentru experientele sale privind electricitatea atmosferica.
El a efectuat cunoscuta si periculoasa experienta cu zmeul, pe care l-a lansat intr-o zi din vara anului 1752 pe un camp din apropierea Philadelphiei, cand cerul era acoperit de nori negri de furtuna. De capatul sforii de care era tinut zmeul, Franklin a legat o cheie metalica. Din cauza umezirii sforii de catre picaturile de ploaie, aceasta a devenit buna conducatoare de electricitate si in momentul cand, imprudent, Franklin a apropiat un deget de cheie, s-a produs o scanteie electrica, asemanatoare cu aceea care apare cand apropiem degetul de unul din polii incarcati ai unei masini electrostatice, demonstrand astfel ca norii de furtuna sunt incarcati cu sarcini electrice si ca fulgerul este, de fapt, o scanteie electrica mai mare.
Experientele de aceste fel, din cauza tensiunilor electrice foarte mari care apar in norii de furtuna, sunt foarte periculoase. Fizicianul Richmann, profesor la Universitatea din Sankt-Petersburg, mai putin norocos, a fost ucis de un trasnet in timpul unei furtuni insotita de descarcari electrice, in cursul unei experiente demonstrative de captare a sarcinilor electrice din atmosfera, efectuata in anul 1753.
In urma succesului pe care l-a avut experienta sa cu zmeul, lui Franklin i-a venit ideea realizarii unui dispozitiv care, fixat pe cladirile inalte, sa le protejeze impotriva descarcarilor electrice din atmosfera. Acest dispozitiv, numit de el paratrasnet, este alcatuit dintr-o tija metalica verticala, legata la pamant cu un conductor de coborare.
Calendarul in istorie
Prima marime pe care oamenii au putut s-o masoare cu un oarecare grad de precizie, reusind sa se puna de acord cu sistemul de masurare a acesteia a fost timpul, desi initial a fost vorba numai de perioade mari de timp.
Perioadele mari de timp pot fi mai lesne masurate deoarece universul insusi este un “ceasornic” datorita miscarii zilnice si anuale a Pamantului si Lunii. Cu toate acestea, s-a ajuns cu greu la o delimitare a marimilor de timp.
Ziua reprezinta o miscare completa de revolutie a Pamantului; luna reprezinta o unitate de masura care delimiteaza perioada in care pe cer apare Luna noua pana la urmatoarea sa aparitie; anul, in schimb, nu este atat de usor de masurat. De fapt, nici macar “ziua” n-a fost atat de usor de masurat pe cat ar parea. A trebuit sa treaca ceva vreme pana cand oamenii sa invete sa masoare ziua de la o amiaza la alta (amiaza fiind momentul in care soarele ajunge in cel mai inalt punct al sferei ceresti).
Vechii egipteni au fost primii care au stabilit lungimea cea mai exacta a anului, probabil deoarece Nilul se revarsa cam in aceeasi perioada a fiecarui an. Inundatiile coincid in general cu evolutia elicoidala a planetei Sirius – adica atunci cand Sirius rasare cam in acelasi moment su Soarele. Desi intre cele doua astfel de aparitii trec 365 de zile, anul are de fapt 365 de zile, 5 ore, 48 de minute si 46 de secunde, mai exact cu aproximativ un sfert de zi peste cele 365 stabilite.
Se stie ca in 139 i.Hr. datele calendarului egiptean corespundeau perfect cu sezoanele, cu o periodicitate de aproximativ 1455 de ani. Stiind acest lucru, astronomii au lansat ipoteza ca durata de 365 de zile a fost instituita fie in 4228 i.Hr., fie prin 2773 i.Hr.
Astronomii greci au fost cei care un introdus sfertul de zi lipsa in calendarul egiptean, adaugand cate o zi in plus la fiecare al patrulea an, dar majoritatea oamenilor au ignorat-o.
Calendarul lor, cu un salt de o zi, a fost adoptat de romani in anul 46 i.Hr., sub domnia lui Iulius Caesar. De atunci, calendarul avea sa sufere o singura modificare majora, in 1582, cand Papa Grigore al XIII-lea, la sfatul astronomilor, a scos din calcul saltul de o zi a anilor care terminau cu doua zerouri.
Tango – istoria unui dans pasional
INCEPUTURI
Stim sigur ca tangoul a aparut undeva la sfarsitul secolului 19 in Argentina, probabil in jurul anului 1880. Datele precise legate de aparitia tangoului sunt dificil de obtinut – comunitatea de oameni in care a aparut tangoul a disparut de mult, iar despre nasterea tangoului stim mai multe povesti decat date istorice concrete.
Buenos Aires era, la sfarsitul secolului 19, un oras care primea din Europa si din restul lumii un sir nesfarsit de emigranti – francezi, germani, italieni, spanioli, evrei, si asa mai departe. Putem recunoaste in tango „la contre dance” adus de francezi, valsul german, sau chiar influente din muzica negrilor adusi ca sclavi in America de sud. Fiecare grup venea in Argentina cu o particica din cultura proprie, inclusiv muzica si dansul. Din amestecul acestor culturi s-a nascut in cele din urma tangoul.
Tangoul a aparut in periferiile din Buenos Aires in baruri, bordeluri etc, unde barbati singuri isi petreceau vremea band, jucand carti, dansand sau apelau la serviciile „celei mai vechi profesii din lume”. A dansa tango cu o femeie in acea vreme era considerat obscen – imbratisarea este prea intima, picioarele se ating si se intrepatrund… Asa incat daca barbatii doreau sa incerce un pas nou sau sa invete sa danseze, singura posibilitate era sa danseze cu un alt barbat. Dansatorii de tango repetau intre ei astfel incat sa atraga admiratia doamnelor. Experimentand si dansand unii cu altii, acesti dansatori, multi anonimi, au creat dansul tango.
Muzica de tango era cantata pe instrumente portabile: chitara, vioara, etc. Bandoneonul, adus in Argentina la sfarsitul secolului 19 a devenit instrumental asociat cu tangoul, iar sunetul bandoneonului inseamna pentru multe persoane sunetul tangoului.
In acea perioada tango-ul nu era considerat un dans acceptabil in societate pentru ca, avand in vedere unde aparuse tangoul, oamenii il considerau imoral. Treptat insa, clasa de jos din Buenos Aires incepe sa asculte si danseze tango (fara miscari „pacatoase” cum ar fi corte-urile sau quebrada insa…) sambata sau duminica, la nunti, botezuri, si asa mai departe.
Tinerii din clasele sociale superioare, intoarcandu-se dimineata acasa dupa nopti de aventura petrecute in suburbii, au aratat surorilor, verisoarelor, etc acest nou dans si daca ne gandim ca la inceputul lui 1906 se vandusera cam o suta de mii de partituri din Yo soy la morocha (Eu sunt bruneta), este evident faptul ca tinerele din inalta societate puteau cel putin canta tango, daca nu il si dansau.
Cu toate acestea, tangoul era condamnat de politicieni si moralisti si va mai dura destul de multa vreme pana cand sa ajunga „fiul iubit al Buenos Aires-ului”.
TANGOUL IN EUROPA
Argentina s-a dezvoltat enorm intre sfarsitul secolului 19 si 1930. Intregul oras a fost reconstruit. Casele mici si strazile inguste construite de colonistii spanioli au fost inlocuite de bulevarde largi si parcuri spectaculoase dupa modelul francez.
Argentina era la acel moment una dintre primele 10 cele mai bogate tari ale lunii, iar cei mai bogati argentinieni mergeau in Europa cel putin o data pe an. Petrecerile lor fastuoase din Paris si Londra, unde de obicei aveau vile luxoase, au dat nastere expresiei „bogat ca un argentinian”. Tangoul, adus in Europa la astfel de petreceri, a devenit brusc moda europeana.
Toata lumea a inceput sa dea petreceri cu orchestre de tango din Argentina. Moda femeilor s-a schimbat pentru a se adapta tangoului. Rochiile infoiate au facut loc altora mai usoare si mai stranse pe trup.
Tangoul s-a raspandit ca focul si a cuprins Parisul, Londra, Roma, Berlinul si peste ocean New Yorkul. Si abia apoi s-a intors in Buenos Aires – insa cu alt statut.
INAPOI IN BUENOS AIRES – EPOCA DE AUR A TANGOULUI
Intors la Buenos Aires si acceptat acum in societate, tangoul a intrat acum in ceea ce se numeste de obicei varsta de aur a tangoului.
Cantaretul Carlos Gardel, vocea de aur a tangoului, este in parte responsabil de transformarea tangoului intr-o muzica „respectabila”, iubita si admirata. Carlos Gardel a fost vedeta tangoului – un star idolatrizat si ascultat peste tot in lume. Carlos Gardel inaugureaza varsta de aur a tangoului, iar moartea sa tragica pare sa incheie aceasta perioada.
Intre 1935 si 1950 orchestrele de tango isi dezvolta fiecare propria amprenta sonora, iar marii compozitori de tango isi creeaza orchestre fidele care canta exact viziunea compozitorului. Orchestre cum ar fi Juan D’Arienzo (El Rey del compás – regele ritmului), Francisco Canaro, and Aníbal Troilo sunt definitorii pentru sunetul tangoului, asa cu il cunoastem astazi.
Incepand din aceasta perioada si continuand mult dupa ea, tangoul isi rafineaza sunetul iar muzica de tango devine sofisticata si incepe sa se adreseze unui public educat intru tango. Orchestra lui Carlos di Sarli vine cu sunete ample, gradioase iar adesea coardele si pianul acopera traditionalul bandoneon, cum ar fi de exemplu in tangoul Bahia Blanca (numele orasului natal al compozitorului).
Orchestra Osvaldo Pugliese (el nectar de tango – nectarul tangoului) propune un sunet complex, bogat, cateodata discordant in mod intentionat. Muzica lui Pugliese nu era scrisa neaparat pentru dans si se asculta mai mult sau se folosea pentru coregrafii sau pentru spectacole de tango. Gallo ciego, unul dintre tangourile reprezentative pentru Pugliese este un exemplu perfect al sunetului distinctiv al acestei orchestre.
TANGO NUEVO
Tangoul modern este dominat de compozitorul Ástor Piazzolla care in timpul anilor 50 era luat peste picior de traditionalistii tangoului pentru incercarile lui de a face din tango o forma de muzica pop. Piazzolla insa se impune ca unul dintre cei mai complecsi compozitori de tango – despre muzica sa, adesea nedansabila, se spune ca este sunetul vietii din Buenos Aires intr-o forma care amesteca jazzul, tangoul si muzica clasica contemporana.
Pe drumul deschis de Astor Piazzolla au sosit Litto Nebia, Siglo XX, si mai tarziu Gotan Project (Philippe Cohen Solal, Edouardo Makaroff si Christoph H Muller) si Carlos Libedinsky. Tangoul modern amesteca muzica electronica cu tango si este adesea descris ca „tango fusion”.
sursa: milonga
Istoria medicinei moderne
Medicina moderna isi are originea la inceputul secolului al IV-lea i.Hr., cand medicul grec Hipocrat a fundamentat diagnosticul medical bazat pe experienta si observatie. Inca din antichitate, el a fost considerat “parintele medicinei“.
Nascut in insula Kos, fiu de medic la randul sau, Hipocrat a predat medicina la o scoala locala, calatorind si tinand prelegeri de medicina in toata Grecia continentala. Corpusul hipocratic, o serie de tratate consacratepracticii si cercetarii medicale, a fost scris partial de Hipocrat, fiind folosit pana in secolul al XIX-lea ca manual de catre studentii la medicina.
Pornind de la premisa ca orice boala sau suferinta are cauze naturale, Hipocrat a respins ideea potrivit careia imbolnavirea unei persoane reprezinta razbunarea zeilor. In ceea ce priveste diagnosticarea, Hipocrat era incomparabil. Nu se folosea de termometre sau stetoscoape, insa simtul logicii si observatiei il ajutau sa determine cauzele unei boli si sa anticipeze evolutia acesteia intr-un mod eficient.
Desi Juramantul lui Hipocrat probabil ca nu a fost scris de el, ci doar numit astfel in onoarea lui, a stat la baza eticii medicale timp de peste doua milenii si poate fi considerat drept o mostenire a principiilor acestuia.
Dupa Hipocrat, medicina a progresat mai inatai prin cercetarea biologica realizata de Aristotel, apoi, in secolul al II-lea d.Hr, prin studiile de anatomie ale medicului grec Galenus din Pergam, ce profesa in Roma si care a pus bazele fiziologiei experimentale.
Invataturile lui Hipocrat, Aristotel si Galenus au dominat lumea medicala de-a lungul evului mediu, pana in perioada Renasterii. Doctorii nu au inceput sa disece si sa examineze in mod riguros cadavre decat in secolul al XVI-lea, revolutionand stiinta medicala si facand posibila folosirea unor tehnici chirurgicale precise. Acest moment de cotitura este marcat de o serie de carti cunoscute sub denumirea generala De humani corporis fabrica, apartinand anatomistului flamand Andreas Vesalius; in general, se considera ca aceasta lucrare sta la baza chirurgiei moderne.
Comentarii recente