Viaţa şi opera lui Honoré de Balzac

Honoré de Balzac (1829)

Balzac, Honoré de născut Honoré Balssa (20.05.1799, Tours, Franţa – 18.08.1850, Paris). Autor francez care a scris un număr impresionant de romane şi povestiri, formând ciclul Comedia umană (La Comédie humaine). A contribuit la consacrarea formei tradiţionale a romanului, fiind considerat unul dintre cei mai importanţi romancieri ai tuturor timpurilor.

Primii ani ai carierei     Tatăl lui Balzac a fost fiu de ţăran din sud şi a lucrat în administraţia de stat timp de 43 de ani, sub Ludovic XVI şi Napoleon. Mama lui Honoré provenea dintr-o familie prosperă de negustori parizieni de postavuri. Sora sa Laure (mai târziu de Surville) a fost singura lui prietenă din copilărie şi a devenit primul său biograf.

De la 8 la 14 ani, Balzac a urmat cursuri la Collège des Oratoriens, din Vendôme. După căderea lui Napoleon, familia lui s-a mutat de la Tours la Paris, unde Balzac a mai urmat şcoala încă doi ani, iar apoi a petrecut trei ani ca secretar în serviciul unui avocat. În această perioadă, Balzac visa la o carieră literară, însă primele sale încercări, concretizate în piese de teatru cu subiect tragic, dintre care amintim Cromwell (1819), nu s-au bucurat de succes. A trecut apoi la romane pline de speculaţii mistice şi filozofice, şi-a încercat norocul cu scrieri de larg consum – romane gotice, comice, istorice -, sub diferite pseudonime. În urma acestor eşecuri, Balzac se îndreaptă spre o carieră în afaceri, este pe rând editor, tipograf, iar la un moment dat cumpără o turnătorie de litere, însă toate demersurile sale au un sfârşit dezastruos. În 1828 abia reuşeşte să evite falimentul, rămânând cu datorii de peste 60 000 de franci. Din acest moment şi până la sfârşitul vieţii, Balzac va fi mereu urmărit de datorii si nevoit să depună un efort aproape continuu pentru a le plăti. După această nouă serie de eşecuri, Balzac se întoarce la scris cu un nou avânt. Ucenicia sa literară era încheiată.

Succesul a venit în 1829, după publicarea a două scrieri: Şuanii (Les Chouans), primul roman de care era suficient de mulţumit pentru a-l publica sub numele său adevărat, o scriere istorică despre ţăranii bretoni numiţi şuani, care au luat parte în 1799 la insurecţia regalistă împotriva Franţei revoluţionare, şi Fiziologia căsătoriei (La Physiologie du mariage), un eseu comic, cu accente satirice, despre infidelitatea conjugală, ce cuprinde atât cauzele acesteia, cât şi leacul. Cele şase povestiri din Scene din viaţa privată (Scènes de la vie privée, 1830) i-au sporit şi mai mult reputaţia. Aceste povestiri destul de extinse sunt, în cea mai mare parte, studii psihologice ale fetelor aflate în luptă cu autoritatea parentală. Atenţia acordată descrierii cadrului domestic în care se desfăşoară acţiunea anticipează detaliatele observaţii asupra societăţii din studiile sale pariziene.

Din acest moment, Balzac şi-a petrecut cea mai mare parte a timpului la Paris, începe să frecventeze cele mai la modă saloane pariziene şi îşi intensifică eforturile de a face o impresie cât mai puternică în societate. Contemporanii îl descriu ca un personaj de o vitalitate exuberantă, vorbăreţ, jovial şi robust, egoist, credul şi lăudăros. Preia blazonul unei vechi familii nobiliare, cu care nu avea nici o legătură, adăugându-şi la nume particula „de”. Era avid de faimă, avere şi iubire, însă, mai presus de toate, era conştient de geniul său.

În această perioadă are numeroase relaţii amoroase cu femei din aristocraţie sau cunoscute în viaţa mondenă, ajungând direct la acea înţelegere a femeilor mature atât de evidentă în romanele sale. Între 1828 şi 1834, Balzac a dus o existenţă tumultoasă de dandy şi om de lume, cheltuindu-şi câştigurile în avans. Bun povestitor, era destul de bine primit în societate. Însă ostentaţia din viaţa socială era doar o formă de relaxare după extraordinarele eforturi creative. Scria între 14 şi 16 ore la masa sa, în halatul său alb, aproape monahal, cu pana sa de gâscă şi nenumărate ceşti de cafea.

În 1832 s-a împrietenit cu contesa poloneză Éveline Hanska. Aceasta era căsătorită cu un bătrân nobil ucrainean. Şi ea, ca şi multe alte femei, îi scrisese lui Balzac exprimându-şi admiraţia pentru scrierile lui. S-au întâlnit de două ori în Elveţia, în 1833 – a doua oară la Geneva, unde au devenit amanţi – şi, din nou, în Viena, în 1835. Au stabilit să se căsătorească după moartea soţului, iar relaţia lor a continuat prin corespondenţă; au rezultat volumele de Scrisori către o străină (Lettres à l’étrangère), publicate postum (4 vol., 1889-1950), o importantă sursă de informaţii pentru viaţa şi opera lui Balzac.

Astfel, principalele stimulente ale creativităţii lui Balzac devin plata datoriilor şi acumularea de avere, care să îi permită să o ia de soţie pe doamna Hanska. Se afla la apogeul forţei creatoare. În perioada 1832-1835 a scris peste 20 de lucrări, inclusiv romanele Medicul de ţară (Le Médecin de campagne, 1833), Eugénie Grandet (1833), Ilustrul Gaudissart (L’Illustre Gaudissart, 1833) şi Moş Goriot (Le Père Goriot, 1835), una dintre capodoperele sale. Printre lucrările sale mai scurte se regăsesc Colonelul Chabert (Le Colonel Chabert, 1832), Vicarul din Tours (Le Curé de Tours, 1832), trilogia de povestiri Istoria celor treisprezece (Histoire des treize, 1833-1835) şi Gobseck (1835). Între 1836 şi 1839 a scris Le Cabinet des antiques (1839), primele două părţi ale unei alte capodopere, Iluzii pierdute (Illusions perdues, 1837-1843), César Birotteau (1837) şi Banca Nucingen (La Maison Nucingen, 1838). Între 1832 şi 1837 a publicat şi trei grupuri de Poveşti hazlii (Contes drolatiques). Aceste povestiri, inspirate ca tematică din Rabelais, sunt scrise cu mare vervă şi gust, fiind o pastişă ingenioasă a limbii secolului XVI. În anii 1830, Balzac a scris şi numeroase romane filozofice, cu teme mistice, pseudoştiinţifice sau altele asemenea. Printre acestea, Pielea de şagri (La Peau de chagrin, 1831), O capodoperă necunoscută (Le Chef-d’oeuvre inconnu, 1831), Louis Lambert (1834), Căutarea absolutului (La Recherche de l’absolu, 1834) şi Séraphita (1834-1835).

În toate aceste lucrări, Balzac apare ca un observator şi cronicar suprem al societăţii franceze contemporane lui. Aceste romane se caracterizează prin forţă narativă, personaje numeroase, dar diverse, interesante, pline de viaţă, precum şi prin interesul obsesiv pentru examinarea tuturor sferelor vieţii: contrastul între obiceiurile şi manierele provinciale şi cele orăşeneşti; sfera economică a activităţii bancare, editoriale şi industriale; lumea artei, literaturii şi culturii înalte; politica şi intrigile ei; iubirea romantică în toate formele ei; încurcatele relaţii sociale şi scandaluri în rândurile aristocraţiei şi ale înaltei burghezii.

Tema balzaciană prin excelenţă este, probabil, cea a tânărului provincial ambiţios care luptă pentru a avansa în lumea competitivă a Parisului. Balzac admira aceste personaje abile, fără scrupule, care reuşeau să urce pe scara socială şi economică, trecând peste orice. Era atras, mai ales, de tema omului în conflict cu societatea: aventurierul, ticălosul, bancherul lipsit de scrupule şi criminalul. Deseori, personajele sale negative sunt mai pline de vitalitate şi mai interesante decât cele virtuoase. Balzac era, deopotrivă, fascinat şi revoltat de sistemul social din Franţa acelei epoci, în care goana lacomă a burghezei după câştig material înlocuia treptat valorile morale ale vechii aristocraţii, considerate de scriitor mai stabile. Aceste subiecte ofereau material în cea mai mare parte necunoscut sau neexplorat până atunci de scriitorii francezi.

La Balzac, omul este afectat continuu de presiunile dificultăţilor materiale şi ale ambiţiilor sociale şi îşi foloseşte vitalitatea extraordinară în moduri pe care Balzac le consideră distructive, atât social, cât şi personal. Legată de această idee a puterii potenţial distructive a voinţei, emoţiilor şi gândurilor pasionale este ciudata concepţie a lui Balzac că în oameni s-ar concentra un fluid vital, un depozit de energie pe care aceştia îl pot economisi ori irosi după plac, amânând sau grăbind astfel epuizarea sa. O caracteristică extrem de importantă a personajelor lui Balzac este că majoritatea irosesc această forţă vitală, ceea ce explică faptul că personajele caracterizate prin tendinţe egocentrice maniacale sunt atât victimele, cât şi întruparea unei pasiuni mistuitoare: avariţia, ca în cazul personajului principal din Gobseck, un cămătar care se desfată cu sentimentul puterii sale, sau în cel al tatălui avar şi obsedat de bogăţie din Eugenie Grandet; afecţiunea paternă excesivă, ca în cazul tatălui care aminteşte de Lear din Moş Goriot; răzbunarea feminină, ca în Verişoara Bette (La Cousine Bette, 1847) şi într-o jumătate de duzină de alte romane; mania colecţionarului de artă, ca în Vărul Pons (Le Cousin Pons, 1847); dorinţa artistului de a atinge perfecţiunea, ca în lucrarea O capodoperă necunoscută-, curiozitatea omului de ştiinţă, ca în cazul chimistului fanatic din Căutarea absolutului-, ambiţia exagerată şi frustrată a extraordinar de inteligentului răufăcător Vautrin din Iluzii pierdute şi Strălucirea şi suferinţele curtezanelor (Splendeurs et misères des courtisanes, 1839-1847).

În concepţia lui Balzac, odată ce o astfel de obsesie a pus stăpânire pe un individ, ea creşte irezistibil în forţă orbind persoana respectivă în faţa oricărei alte idei. Începând din primii ani ai deceniului patru al sec. XIX, structura tipică a romanelor sale se construieşte în jurul acestei abordări: există o parte lungă destinată prezentării faptelor, apoi tensiunea urcă rapid către un punct culminant inevitabil, într-o manieră asemănătoare tragediei clasice.

Comedia umană

Anul 1834 reprezintă un punct culminant al carierei lui Balzac, pentru că, în acest an, a prins contur planul de a-şi grupa romanele, cu scopul de a realiza o frescă a întregii societăţi contemporane franceze în cadrul unui mare ciclu de cărţi, toate diferite, însă constituind un tot unitar. Romanele urmau să se împartă în trei categorii generale: Studii analitice (Études analytiques), vizând principiile ce guvernează viaţa şi societatea oamenilor; Studii filozofice (Études philosophiques), care să trateze cauzele ce determină acţiunile oamenilor; Studii de moravuri (Études de moeurs), care să studieze efectele acestor cauze. Aceste categorii urmau să fie dezvoltate la rândul lor în cadrul a şase medii (scènes) – viaţa privată, viaţa provincială, viaţa în Paris, viaţa politică, viaţa militară şi viaţa la ţară.

Proiectul s-a concretizat într-un număr de 12 volume (1834—1837), însă până în 1837 Balzac scrisese mult mai mult. Până în 1840 a găsit şi un titlu, inspirat din Dante, pentru marele său proiect: La Comédie humaine. A negociat cu un consorţiu de editori pentru o ediţie publicată sub numele său, dintre care între 1842 şi 1848 au apărut 17 volume, ce includeau şi o prefaţă celebră, scrisă în 1842. În 1845, având o serie de lucrări noi terminate, precum şi multe altele în minte, a început pregătirile pentru o nouă ediţie completă. Între 1869 şi 1876 s-a publicat o „ediţie definitivă” în 24 de volume. Numărul total al romanelor şi nuvelelor ce fac parte din Comedia umană se apropie însă de 90.

Tot în 1834 a prins contur în mintea sa şi ideea „personajelor recurente”. Balzac urma să creeze un nucleu de personaje, din care să le poată extrage pe cele potrivite, în funcţie de cartea pe care o scria, conferind astfel un sentiment de unitate şi coerenţă Comediei umane. Un anumit personaj urma să reapară în diferite lucrări, când în prim-plan, când în plan secundar, astfel încât cititorul să-şi poată face treptat o părere despre el. Utilizarea acestui procedeu îl pune pe Balzac în rândul precursorilor ciclului modern de romane. Se estimează că numărul total al personajelor care au nume în Comedia umană a ajuns la 2 472, alături de care există încă 566 de personaje fără nume.

În ianuarie 1842, Balzac a aflat de moartea lui Wenceslas Hanski. Acum putea spera să o ia de soţie pe Éveline, însă existau prea multe obstacole, cum ar fi permanentele lui datorii. Éveline a şovăit mulţi ani, iar perioada 1842-1848 îl găseşte pe Balzac continuând şi chiar intensificându-şi activitatea literară, în speranţa că ar putea-o recâştiga, deşi sănătatea sa era din ce în ce mai precară.

Balzac a scris numeroase opere notabile în anii 1840, dintre care amintim capodoperele: O afacere tenebroasă (Une Ténébreuse Affaire, 1841), Pescuitoarea în apă tulbure (La Rabouilleuse, 1841-1842), Ursule Mirouet (1841) şi, una dintre cele mai importante, Strălucirea şi suferinţele curtezanelor (1839-1847). Ultimele două capodopere ale lui Balzac au fost Verişoara Bette (1847) şi Vărul Pons (1847).

În toamna lui 1847, Balzac a mers la castelul doamnei Hanska, la Wierzchownia, şi a rămas acolo până în februarie 1848. S-a reîntors în octombrie, când a rămas, grav bolnav, până în primăvara lui 1850. În sfârşit, Éveline a cedat. S-au căsătorit în martie şi au plecat la Paris, unde Balzac a mai suferit pentru câteva luni înainte de a muri.

Balzac nu a înţeles în întregime marele ţel pe care şi l-a fixat, de a cuprinde în volumele sale întreaga societate a vremii. Frescele vieţii militare şi politice au fost terminate doar parţial, şi mai existau şi alte goluri, cum ar fi ignorarea noii clase a muncitorilor industriali. Totuşi, puţini autori au descris în paginile lor femei şi bărbaţi proveniţi din atâtea medii sociale şi, în acelaşi timp, atât de reprezentativi pentru pasiunile şi slăbiciunile specifice oamenilor, cum a făcut-o Balzac, care i-a creionat într-un stil dinamic şi cu multă forţă de convingere.

Interesant la Balzac este şi modul în care scria. Deseori începea cu un subiect relativ simplu şi cu o primă ciornă, însă pe parcurs îi veneau atâtea idei, încât în final povestea se extindea mult dincolo de intenţia iniţială. Problema era că Balzac obişnuia să modifice şi să extindă povestea originală, prin introducerea de completări, chiar şi după ce cartea era deja pregătită pentru tipar. Scheletul original al unei povestiri era astfel extins până ajungea la proporţiile unui roman în toată regula, însă cu preţul unor costuri de tipărire enorme pentru autor. Chiar şi atunci când romanul se afla în tipar, Balzac mai introducea unele variaţii pe tema respectivă, iar în aceste cazuri apăreau mai multe ediţii succesive diferite.

Metoda lui Balzac consta, aproape invariabil, în consolidarea şi extinderea materialului şi în sublinierea punctelor considerate importante. În scrierile lui apar, uneori, lungi digresiuni, mărturii ale cunoştinţelor sale vaste în probleme din domenii diferite, cum ar fi proceduri legale, inginerii financiare sau procese industriale. Stilul său se remarcă însă mai ales prin faptul că e curgător, concis şi epigramatic, presărat cu fine observaţii psihologice, dar şi sarcastice.

Balzac a fost şi un mare maestru al dialogului, iar nivelul la care stăpânea limba franceză este probabil neegalat. Umorul său sarcastic face ca inclusiv lucrările sale mai pesimiste să smulgă pe alocuri zâmbete, căci avea un talent aparte pentru comedie.

Balzac este privit ca unul dintre creatorii romanului realist. Se acceptă, în general, afirmaţia că Balzac a contribuit la consacrarea structurii şi caracteristicilor generale ale romanului realist tradiţional, în care întâmplări logice sunt narate cronologic de către un observator mereu prezent la locul acţiunii (naratorul omniscient), iar personajele sunt coerent creionate. Balzac poseda un spirit de observaţie şi o memorie fotografică extraordinare, însă avea şi capacitatea intuitivă şi empatică de a înţelege şi de a descrie atitudinile, sentimentele şi motivaţiile altor oameni. S-a concentrat pe ilustrarea relaţiei dintre cauză şi efect, dintre cadrul social şi caracterul individului. Ambiţia sa era să „intre în competiţie cu oficiul stării civile”, să-şi descrie cu exactitate contemporanii, cu ocupaţiile şi deosebirile de clasă dintre ei. A reuşit să-şi atingă acest ţel, însă a mers şi mai departe, dorind ca prin eforturile sale să arate că spiritul uman are puterea de a influenţa oameni şi locuri, ceea ce i-a adus supranumele de „Shakespeare al romanului”.

*****

sursa: Enciclopedia Universală Britannica, vol.2, A-B, Bucureşti, Editura Litera, 2010, pag. 90-93

About these ads

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s

%d bloggers like this: