Problema originii în familia Caragiale

Ion Luca Caragiale si fiul sau, Mateiu

Doi scriitori de marcă în panteonul culturii române, tată şi fiu, au manifestat atitudini total diferite provocate de complexul sau apanajul originii. De aceea, vicisitudinile travestirii a două generaţii din aceeaşi familie Caragiale merită cu adevărat luare aminte, prin arsenalul genealogic şi ideologic pus în joc. Sfidând autentecile origini, pe care în mod cert le cunoştea, Ion Luca Caragiale şi-a înregistrat adeseori elementul iniţial de stare civilă prin expresia: „de naştere obscură”. Iar amicul său, C. Dobrogeanu-Gherea (un alt complexat, dar de data aceasta de sindromul „metecului”), a utilizat mereu această declaraţie, creând din I.L. Caragiale un produs al mahalalelor provinciale, în cea mai tragică poveste proletară: „Caragiale a gustat întreaga amărăciune a acestei vieţi. A suferit şi de frig şi de foame, a trăit zilele şi nopţile prin cafenele, pentru că acasă nu era foc şi lumină, a aşteptat ceasuri întregi pe un prieten, doar îl va cinsti cu un capuţiner, a ajuns să nu mănânce zile întregi, şi să doarmă pe băncile Cişmigiului, pentru că nu avea unde să-şi culce capul”.

Or, acest „complex plebeian” (preluat de o serie de biografi) era departe de o realitate genealogică lesne sintetizabilă: prin tată se trăgea dintr-un bucătar, dar nu oricare, ci bucătarul domnitorului Caragea , iar prin mamă aparţinea puternicei familii de negustori şi bancheri din Braşov, Mihail Alexovici – cu toţii de origine grecească. Şi dacă s-ar extinde cercetările, pornindu-se de la procesul de moştenire şi actele notariale din 1887 (Tribunalul din Ilfov) – care risipesc şi ele iluzia sărăciei – s-ar putea stabili certe legături genealogice cu familia maghiară transilvană Tabay. Ca să nu mai amintim faptul că prin căsătoria cu Alexandrina, fiica arhitectului Gaetano Burelly, i se deschiseseră uşile celor mai mondene saloane.

Cu toate acestea, I.L. Caragiale a fost unul din rarele personaje care au dispreţuit profund orice asociere cu arborele genealogic al familiei: „Ce-are a face familia mea, care nu e nobiliară, cu operele mele” – chestiona el în 1906 pe Horia Petra-Petrescu, care tocmai pregătea o teză de doctorat la Universitatea din Leipzig despre opera lui Caragiale; „d-ta despre aceste opere vrei să faci un studiu critic (…) şi nu despre umila mea familie vreunul heraldic”.

În contrast cu I.L. Caragiale, fiul său Mateiu îşi însuşeşte reprezentări de la polul opus, tocmai cel repudiat de părinte. Umilit prin actul naşterii sale, ca produs al unei legături nelegitime dintre I.L. Caragiale şi Maria Constantinescu, Matei îşi construieşte din mitul nobiliar un univers paralel cu realitatea. Doar comportamentul său de dandy, proiectele şi întocmirile heraldice, mania de a primi decoraţii şi de a le etala cu emfază, corespondenţa trimisă diverşilor prieteni ş.a. – într-un cuvânt doar semnele exterioare îi confereau distincţiile ce-i alimentau orgoliul şi-i creau o prea bună imagine despre sine. Este un personaj complicat, care chinuie pe tatăl său şi pe mai toată lumea, snob, dar nu lipsit de calităţi şi talent artistic, care nu se amestecă cu „vulgul” şi poartă „toaletă princiară”, a cărui carte de căpătâi era Almanahul Gotha etc. Este, în alţi termeni, personajul propriei sale opere, nu numai al Crailor de Curtea-Veche (una din scrierile cu cel mai îndelungat stagiu de elaborare), ci şi al jurnalului şi agendelor sale.

Face orice pentru a nu-şi curma iluzia, de la ţinuta vestimentară ridicolă şi incomodă, până la gesticulaţii şi dialoguri bizare chiar pentru mediul la care aspira. În ajunul căsătoriei cu Maria Sion (veritabilă infuzie nobiliară) îşi declară pierdut actul de naştere, fabricând un altul, în care apare numele real al tatălui (devenit între timp o personalitate publică), iar ca domiciliu al mamei oraşul Viena (nu altul decât capitala Austriei); locul naşterii e… Tuşnad, pe atunci tot în graniţele Imperiului austro-ungar. Evident, îşi găseşte şi martori care confirmă sub jurământ realitatea celor înscrise, actul devenind oficial prin legalizare. Sau, când află că o cunoştinţă se întoarce în ţară prin Budapesta, roagă să i se cumpere un metru de „drapel unguresc”, pentru a da mai multă autenticitate însemnelor nobiliare pe care le va arbora la Sionu (moşie dobândită prin căsătorie, în jud. Ialomiţa).

sursa: Lucian Nastasă, Suveranii universităţilor româneşti, Cluj-Napoca, Editura Limes, 2007, pag. 63-65

About these ads

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s

%d bloggers like this: