De ce a fost condamnat Socrate la moarte?

Pentru istoric, Socrate e un subiect dificil. Există mulţi oameni despre care e cert că se ştie foarte puţin, şi alţii despre care e cert că se ştie mult; în cazul lui Socrate, însă, ceea ce e incert este dacă ştim foarte puţin sau ştim mult. Neîndoielnic e că era un cetăţean atenian cu mijloace modeste, care-şi petrecea timpul în dispute şi-i învăţa filozofie pe tineri, dar nu făcea acest lucru pentru bani, ca sofiştii. E cert că a fost judecat, condamnat la moarte şi executat în 399 î.Cr., la vârsta de şaptezeci de ani. A fost, fără, îndoială un personaj bine cunoscut în Atena, de vreme ce Aristofan îl caricaturizează în Norii.

Dincolo de aceste fapte, însă, intrăm pe un teren controversat. Doi dintre elevii săi, Xenofon şi Platon, au scris amplu despre el, spunând însă lucruri foarte diferite. Burnet sugerează că atunci când spusele lor concordă, Xenofon îl copiază pe Platon. Când spusele celor doi nu concordă, unii îi dau crezare unuia din ei, alţii celuilalt, iar alţii nici unuia. Prefer ca într-o astfel de dispută riscantă să nu iau poziţie, ci să expun pe scurt fiecare din punctele de vedere.

Să începem cu Xenofon, un militar, nu foarte înzestrat intelectual şi cu vederi în linii mari convenţionale. Xenofon e mâhnit de faptul că Socrate a fost acuzat de impietate şi de coruperea tineretului, el susţinând că, dimpotrivă, Socrate era eminamente evlavios şi că înrâurirea sa a fost cât se poate de benefică la cei asupra cărora s-a exercitat. Ideile sale, departe de a fi fost subversive, erau mai degrabă anoste şi comune. Acest mod de a-i lua apărarea lui Socrate merge însă prea departe, pentru că lasă fără explicaţie ostilitatea de care acesta avut parte . După cum spune Burnet (Thales to Plato, p. 149): “Apărarea lui Socrate ticluită de Xenofon este prea reuşită. Dacă Socrate ar fi fost aşa cum îl prezintă el, n-ar fi fost niciodată condamnat la moarte.” A existat tendinţa de a crede că tot ce spune Xenofon nu poate fi decât adevărul curat, dat fiind că el nu era destul de inteligent pentru a inventa ceva neadevărat. Aceasta m i se pare o concluzie prost trasă.

Relatarea unui ins sărac cu duhul despre ceea ce spune unul deştept nu-i niciodată demnă de crezare, fiindcă în mod inconştient el traduce cele auzite în ceva ce-i este pe înţeles . Eu aş prefera să povestească despre mine cel mai aprig duşman al meu din rândul filozofilor, decât un prieten nepriceput în ale filozofiei. Nu putem accepta, aşadar, ceea ce spune Xenofon atunci când e vorba de vreo chestiune filozofică dificilă şi nici când ţine de o argumentare menită să arate că Socrate a fost condamnat pe nedrept.

Unele din amintirile lui Xenofon sunt totuşi foarte convingătoare . El ne spune (ca şi Platon) că Socrate a fost întruna preocupat ca în poziţii de putere să ajungă oameni competenţi. Obişnuia să pună întrebări de felul: “Când vreau să mi se repare încălţările, la cine trebuie să apelez?” Câte un tinerel ingenuu răspundea: “La cizmar, Socrate”. Acesta trecea atunci mai departe, la dulgheri, căldărari etc., pentru ca la urmă să întrebe ceva de genul: “Dar corabia statului cine ar trebui s-o dreagă?” Când a ajuns în conflict cu cei Treizeci de Tirani, căpetenia acestora, Critias, care-i fusese elev şi îi ştia felul, i-a interzis să-i mai înveţe pe tineri, adăugând: “Ai face mai bine să termini cu cizmarii, dulgherii şi căldărarii tăi. Trebuie că şi-au tocit demult călcâiele de cât i-ai făcut să umble” (Xenofon, Memorabilia, cartea 1, cap. II).

Aceasta s-a întâmplat pe vremea scurtei cârmuiri oligarhice instaurate de spartani la sfârşitul războiului peloponesiac. În cea mai mare parte a timpului, însă, Atena a avut o cârmuire democratică, într-atât de democratică încât până şi strategii erau aleşi sau traşi la sorţi. Socrate a dat peste un tânăr care voia să devină strateg şi l-a convins că ar face bine să înveţe mai întâi câte-ceva despre arta războiului . Drept urmare, tânărul s-a dus şi a luat câteva lecţii de tactică militară. Când s-a întors, Socrate, după ce l-a lăudat un pic, mai mult în zeflemea, l-a trimis înapoi să mai înveţe (ibid., cartea III, cap . 1) . Pe un alt tânăr l-a trimis să înveţe chiverniseala finanţelor. Acelaşi lucru l-a încercat cu mulţi oameni, inclusiv cu comandantul suprem al armatei; s-a ajuns însă la concluzia că decât să se caute leac relelor pe care el le dădea în vileag, e mai uşor să i se închidă gura condamnându-l să bea cucută.

Relatările lui Platon despre Socrate ne pun în faţa unei dificultăţi cu totul diferită de cea întâlnită în cazul lui Xenofon: dificultatea de a ne da seama în ce măsură Platon îşi propune să-l înfăţişeze pe Socrate aşa cum a fost aievea şi în ce măsură face din personajul Socrate din dialogurile sale doar purtătorul de cuvânt al propriilor sale opinii. Platon a fost nu doar filozof, ci şi un scriitor de ficţiune genial şi plin de farmec. Nimeni nu-şi închipuie, şi nici Platon însuşi nu pretinde în mod serios, că schimburile de replici din dialogurile sale au avut loc exact aşa cum el le prezintă. Trebuie spus totuşi că, cel puţin în dialogurile mai timpurii, conversaţia are o alură cât se poate de firească, iar personajele sunt foarte convingătoare. Tocmai virtuozitatea lui Platon ca scriitor de ficţiune aruncă îndoieli asupra sa ca istoric. Socratele său este un personaj coerent şi extraordinar de interesant, cu mult peste capacitatea de invenţie a majorităţii oamenilor; eu cred însă că Platon putea să inventeze un astfel de personaj. Dacă într-adevăr a făcut-o, este, fireşte, altă întrebare.

Dialogul pe care cei mai mulţi îl consideră a fi istoric este Apărarea lui Socrate. Ar fi vorba de discursul pe care l-a rostit Socrate în chip de apărare la procesul ce i s-a intentat – fireşte, nu de o relatare stenografică, ci de lucruri care s-au păstrat în amintirea lui Platon la câţiva ani după acest eveniment, potrivite laolaltă şi elaborate cu măiestrie literară. Platon a fost prezent la proces şi pare destul de clar că cele aşternute de el în scris sunt în genul lucrurilor pe care şi le amintea că le spusese Socrate şi că intenţia relatării e, în linii mari, istorică. Aceasta, cu limitele de rigoare, este suficient pentru a da o imagine destul de fidelă despre personalitatea lui Socrate.

Principalele fapte din procesul lui Socrate nu suscită îndoieli. Inculparea era bazată pe acuzaţia că “Socrate săvârşeşte lucruri nelegiuite şi iscodeşte atât cele de sub pământ cât şi cele cereşti, precum preface prin vorbire cauza rea într-una bună; el învaţă şi pe alţii aceleaşi lucruri”. Adevăratul motiv al ostilităţii faţă de el l-a constituit, aproape sigur, bănuiala că are legături cu partida aristocratică; majoritatea elevilor săi aparţineau acestei facţiuni, iar unii din ei, când au deţinut puterea, s-au dovedit foarte periculoşi. Motivul acesta, însă, nu putea fi spus pe faţă, dat fiind că se declarase amnistia. Majoritatea judecătorilor l-au găsit vinovat, iar potrivit legii ateniene, el avea dreptul să propună o pedeapsă mai mică decât moartea. Judecătorii, dacă-l găseau vinovat pe acuzat, aveau de ales între pedeapsa cerută de acuzatori şi cea sugerată de apărare. Era aşadar în interesul lui Socrate să sugereze o pedeapsă substanţială, pe care tribunalul ar fi putut s-o accepte ca fiind adecvată. Socrate, însă, a propus o amendă de treizeci de mine, pentru care unii din prietenii săi (inclusiv Platon) erau gata să se pună chezaşi. Această pedeapsă era atât de mică, încât tribunalul s-a simţit ofensat şi l-a condamnat la moarte cu o majoritate mai mare decât cea prin care fusese declarat vinovat. Fără îndoială că Socrate prevăzuse acest rezultat. E clar că nu era dispus să evite pedeapsa cu moartea făcând concesii ce puteau lăsa impresia că-şi recunoaşte vinovăţia.

Acuzatorii au fost Anytos, un politician democrat; Meletos, un poet tragic, “tânăr şi necunoscut, cu părul lins şi barba rară şi cu nas coroiat”; în sfârşit, Lycon, un retor obscur. Ei susţineau că Socrate se făcea vinovat de a nu crede în zeii în care crede cetatea, introducând în schimb divinităţi noi, şi de coruperea tineretului prin învăţăturile sale.

Lăsând deoparte întrebarea insolubilă privind relaţia dintre Socratele platonician şi personajul real, să vedem în ce fel, potrivit dialogului platonician, a răspuns Socrate acestor învinuiri.

Socrate începe prin a le reproşa acuzatorilor elocinţa şi a respinge învinuirea că el ar uza de o vorbire iscusită. Singura elocinţă de care sunt în stare, spune el, este cea de a rosti adevărul. Iar judecătorii nu ar trebui să se mânie pe el dacă vorbeşte în felul său obişnuit, “fără vorbe înfrumuseţate şi împodobite cu întorsături meşteşugite şi cuvinte alese”. Trecuse de şaptezeci de ani şi niciodată încă nu călcase într-un tribunal; să i se ierte, aşadar, că rosteşte vorbele aşa cum îi vin la întâmplare.

Mai departe Socrate spune că, pe lângă acuzatorii oficiali, trebuie să răspundă şi unei mulţimi de acuzatori neoficiali care, încă de pe timpul când judecătorii erau copii, ziceau “că este un oarecare Socrate, om iscusit, care cugetă la cele din cer şi cercetează toate câte se află sub pământ şi face să învingă judecata strâmbă”. Despre asemenea oameni, spune el, se consideră că nu cred în existenţa zeilor. Această stranie acuzaţie, adusă de opinia publică, este mai primejdioasă decât cele din actul de acuzare oficial, cu atât mai mult cu cât el nu ştie cine sunt oamenii care i-o aduc, exceptându-l doar pe Aristofan [În piesa acestuia, Norii, Socrate e înfăţişat ca tăgăduinf existanţa lui Zeus]. Replicând acestor mai vechi motive de ostilitate, el arată că nu este om de ştiinţă – “N-am nimic de-a face cu speculaţiile fizice” -, că nu-şi face o îndeletnicire din a-i învăţa pe alţii cerând plată pentru asta . Cu acest prilej îi ia în derâdere pe sofişti şi recunoaşte că-i lipsesc cunoştinţele pe care aceştia pretind că le posedă. Dar atunci, “de ce mi se spune înţelept şi de ce am un atât de prost renume?”

Oracolul din Delfi, zice-se, fiind odată întrebat dacă există vreun om mai înţelept ca Socrate, a răspuns că nu. Socrate declară că, auzind de această întâmplare, a fost cu totul descumpănit, deoarece nu ştia nimic, şi totuşi un zeu nu putea să mintă. De aceea a început să se ducă pe la oameni ce aveau renume de înţelepţi, spre a vedea dacă nu cumva zeul se înşelase. Întâi s-a dus la un om politic care “părea multor oameni dar mai ales sieşi, a fi înţelept”. A constatat repede că acel om nu era înţelept şi i-a şi spus-o, iar “prin aceasta mi-am atras ura lui “. S-a dus apoi pe la poeţi, rugându-i să-i desluşească înţelesul unor pasaje din poemele lor, ceea ce aceştia n-au izbutit să facă. “Mi-am dat seama astfel […] că ei nu din înţelepciune fac ceea ce fac, ci dintr-o înzestrare firească şi sub puterea inspiraţiei”. S-a dus, în sfârşit, şi la meşteşugari, dar şi aceştia l-au dezamăgit. Încât a ajuns la concluzia că “înţelept e numai Zeul şi, prin vorbele oracol ului, el spune că înţelepciunea omenească valorează puţin sau chiar nimic. Şi de altfel, că vorbele oracolului nu privesc cu tot dinadinsul pe Socrate, ci oracolul numai s-a folosit de numele meu, spre a mă da drept pildă, ca şi cum ar fi vrut să zică: <<Oamenilor, cel mai înţelept dintre voi este acela care, ca şi Socrate, şi-a dat seama că într-adevăr, cât priveşte înţelepciunea, nu e bun de nimic»”. Această îndeletnicire, de a-i da de gol pe cei ce se pretind înţelepţi, îi ocupă tot timpul, din care pricină a şi rămas sărac, dar simte de datoria sa să întărească vorba Zeului .

Tineri din familii înstărite, spune el mai departe, având mai mult răgaz, îl însoţesc de bunăvoie şi ascultă cu plăcere cum îi iscodeşte pe oameni, ba chiar se apucă şi ei să facă acest lucru, făcând prin aceasta să sporească numărul celor ce-l duşmănesc. Căci acestora nu le place “să recunoască adevărul, dat în vileag, că numai se prefac a şti ceva, când de fapt nu ştiu nimic”.

Atât despre prima categorie de acuzatori .

Socrate trece acum la interogarea acuzatorului său Meletos, “omul acesta de treabă şi devotat cetăţii, din câte zice el” . Îi cere să-i spună cine sunt oamenii care-i fac pe tineri mai buni. Meletos îi menţionează întâi pe judecători, apoi, strâns cu uşa, ajunge pas cu pas să spună că toţi atenienii cu excepţia lui Socrate îi fac pe tineri mai buni; ceea ce-l face pe Socrate să fericească cetatea că are un asemenea noroc. Mai departe el argumentează că e mai bine să trăieşti printre oamenii de treabă decât printre ticăloşi şi că, deci, el nu poate fi atât de nebun încât să-i corupă cu bună ştiinţă pe concetăţenii săi; dacă însă nu face lucrul acesta cu bună ştiinţă, atunci Meletos ar trebui să-l înveţe şi să-l povăţuiască, nu să-l aducă în faţa judecătorilor.

În actul de acuzare se spunea nu numai că Socrate îi tăgăduieşte pe zeii cetăţii, ci şi că introduce de la sine zei noi; Meletos, însă, susţine că Socrate e ateu total şi adaugă: “El zice că Soarele e de piatră, iar Luna de pământ”. Replica lui Socrate este că Meletos lasă impresia că-l acuză pe Anaxagora, ale cărui idei pot fi auzite la teatru (pesemne, din piesele lui Euripide),  plătind o drahmă . Socrate, fireşte, învederează că această nouă învinuire, de ateism total, se bate cap în cap cu cea din actul de acuzare, după care trece la consideraţii mai generale.

Restul Apărării are o tonalitate în esenţă religioasă. Socrate a fost soldat şi a rămas de fiecare dată la postul său, aşa cum i s-a ordonat. Acum “Zeul îmi porunceşte […] să-mi petrec viaţa cugetând şi scrutându-mă pe mine însumi şi pe alţii”, şi ar fi la fel de ruşinos să nu se supună acestei porunci, cum ar fi fost şi în timpul bătăliei. Teama de moarte nu este înţelepciune, pentru că nimeni nu ştie dacă nu cumva moartea e un bine mai mare. Dacă i s-ar lăsa viaţa sub condiţia de a înceta să cugete în felul cum a făcut-o până atunci, ar răspunde aşa: “Cetăţeni ai Atenei, îmi sunteţi dragi şi vă iubesc, însă mă voi supune Zeului mai degrabă decât vouă. Câtă vreme mai am suflare şi sunt în putere, nu voi înceta să filozofez, să vă dau îndemnuri şi să predic, oricui mi-ar ieşi în cale. […] Căci aşa porunceşte Zeul, fiţi siguri de asta. Şi socotesc că voi n-aţi avut încă parte în cetate de un bine mai mare decât supunerea mea la porunca Zeului”. Şi continuă cu următoarele cuvinte:

Am de gând să vă mai spun unele lucruri care vor stârni poate şi strigăte; eu vă rog, nu faceţi asta. Să ştiţi bine că, dacă mă veţi osândi la moarte ca fiind astfel precum v-am spus că sunt, nu mie îmi veţi aduce vătămare, ci vouă înşivă. Mie, nici Meletos, nici Anytos nu-mi vor aduce vreo pagubă, căci n-ar putea. Nu cred că dreptatea divină a orânduit astfel încât un ins mai bun să fie oropsit de altul mai rău. Aş putea fi osândit la moarte, aş putea fi surghiunit, mi s-ar putea răpi cinstea cetăţeniei, lucruri pe care şi Meletos şi oricare altul le socotesc nenorociri mari; eu însă nu le consider aşa; eu cred că mult mai mare nenorocire e să faci decât să înduri o nedreptate, cum este aceea ce se încearcă acum să se facă, adică să se omoare pe nedrept un om.

Dacă pledează, nu o face pentru sine, ci pentru binele judecătorilor. El e aidoma unui tăune dăruit de Zeu statului, şi altul ca el nu va fi lesne de găsit. “Se poate să vă mâniaţi pe mine; aşa se supără cei ce dorm când sunt treziţi de cineva. Se poate să mă şi loviţi, dându-i ascultare lui Anytos, să mă osândiţi cu uşurinţă la moarte. Dar atunci iarăşi vă veţi petrece restul vieţii dormind, afară numai dacă Zeul, având grijă de voi, nu v-ar trimite pe altcineva la fel”.

De ce obişnuia să-i abordeze pe oameni unul câte unul şi nu s-a apucat să dea sfaturi în public? “Pricina ţine de ceea ce m-aţi auzit adeseori spunând, cum că am în mine ceva divin, daimonic, despre care Meletos a scris şi în actul de învinuire, pentru a mă batjocori. Duhul acesta este sădit în mine încă de copil, şi-mi apare ca un glas. Îndată ce se arată, mă împiedică de la ce am de gând să fac, însă nu mă împinge niciodată să fac ceva. El m-a oprit să fac politică”.

Socrate continuă spunând că în politică omul cinstit nu rezistă multă vreme. El evocă două situaţii când a fost în mod inevitabil implicat în treburile publice; în prima s-a împotrivit cârmuirii democratice, în cea de-a doua cârmuirii celor Treizeci de Tirani, pentru că în ambele cazuri autorităţile au acţionat potrivnic legii.

Socrate atrage atenţia că printre cei de faţă se află mulţi foşti elevi ai săi, precum şi taţi şi fraţi ai acestora; nici unul din ei n-a fost citat de acuzatori să depună mărturie cum că el îi corupe pe tineri. (Acesta e aproape singurul argument din Apărare pe care un avocat al apărării l-ar fi valorificat.) El refuză să recurgă la obiceiul de a-şi aduce în faţa tribunalului propriii copii plângând, spre a înmuia inima judecătorilor; asemenea scene, spune el, fac de râs deopotrivă pe acuzat şi cetatea toată. Ceea ce are el de făcut este să-i convingă pe judecători, nu să le ceară un hatâr. După ce se dă verdictul şi după ce este respinsă pedeapsa alternativă de treizeci de mine (în legătură cu care Socrate îl menţionează pe Platon printre chezaşii săi), el rosteşte discursul final .

Iar acum vreau să vă prorocesc vouă, celor care m-aţi osândit; căci mă aflu într-adevăr în clipa în care oamenii obişnuiesc să prorocească, şi anume atunci când se află în faţa morţii. Vă spun deci vouă, oameni care mă trimiteţi la moarte, că va veni asupra voastră, îndată după moartea mea, o pedeapsă mult mai grea, mă jur pe Zeus, decât cea la care m-aţi osândit pe mine. […] Dacă vă închipuiţi aşadar că, ucigând oameni, veţi opri pe cineva să vă mustre că nu trăiţi drept, atunci nu judecaţi bine; căci această scăpare nu e tocmai cu putinţă şi nici frumoasă nu e, ci aceea ar fi şi mai frumoasă şi mai uşoară, nu a-i pedepsi pe alţii, ci a-ţi da toată silinţa să fii cât mai bun tu însuţi.

El se adresează apoi acelora dintre judecătorii săi care votaseră pentru achitare, spunându-le că, în tot ceea ce a făcut în acea zi, oracolul său lăuntric nu i s-a împotrivit niciodată, pe când în alte prilejuri, de multe ori l-a oprit în plină vorbă. Aceasta, spune el, arată că “cele ce s-au întâmplat cu mine sunt un bine, şi judecăm greşit când credem că moartea este o nenorocire”. Căci moartea este, fie un somn fără vise – ceea ce, negreşit, e un lucru bun – fie este o trecere a sufletului de aici în alt loc. Or, “ce n-ar da un om ca să ajungă lângă Orfeu, Musaios, Hesiod sau Homer? În ceea ce mă pri veşte, aş muri de bunăvoie de nenumărate ori, dacă aşa stau lucrurile”. În lumea de dincolo va sta de vorbă cu alţii care au muri t de pe urma unei judecăţi nedrepte şi, mai presus de orice, ar continua să caute adevărul. “De bună seamă că cei de acolo nu te osândesc la moarte pentru că pui întrebări, căci pe lângă că sunt şi în celelalte privinţe mai fericiţi, sunt şi nemuritori, dacă sunt adevărate cele ce se spun. […] Acum însă e timpul să ne despărţim – eu ca să mor, voi ca să trăiţi. Care dintre noi păşeşte spre un lucru mai bun, nimeni n-o ştie fără de numai Zeul “.

Apărarea zugrăveşte limpede chipul omului de o anumită factură: un bărbat sigur pe sine, mândru, indiferent la succesul lumesc, care se crede călăuzit de o voce divină şi este convins că gândirea clară este cea mai de seamă condiţie a unei vieţi drepte. Exceptând acest din urmă element, el seamănă cu un martir creştin sau cu un puritan. În pasajul final, unde cugetă la ceea ce se întâmplă după moarte, e cu neputinţă să nu-i simţi credinţa în nemurire, incertitudinea pe care o sugerează pasajul fiind doar simulată. Nu-l tulbură, ca pe creştini, spaima chinurilor veşnice; nu se îndoieşte câtuşi de puţin că viaţa de dincolo va fi una fericită. În Phaidon, Socratele platonician oferă temeiuri pentru credinţa în nemurire; dacă acestea au fost şi temeiurile ce l-au influenţat pe Socratele istoric, e cu neputinţă de spus.

Pare neîndoielnic că Socratele istoric pretindea că este călăuzit de un oracol sau daimon. Dacă acesta era analog cu ceea ce un creştin ar numi vocea conştiinţei, sau i se vestea ca o voce reală, nu avem cum să ştim. Ioana d’Arc era inspirată de voci, ceea ce e o formă cunoscută de alienaţie. Socrate avea câteodată transe cataleptice; aceasta, cel puţin, pare a fi explicaţia naturală a unui incident ca acela ce s-a produs odată pe când îşi făcea serviciul militar:

Într-una din zile […] s-a întâmplat un lucru demn de auzit. Începu a sta pe gânduri într-un loc şi rămase acolo în picioare, meditând, chiar din revărsatul zorilor. Apoi, cum nu se lămurea asupra obiectului cercetării sale, nu s-a mai urnit din loc, ci a stat reflectând mai departe. Şi se făcuse miezul zilei şi oamenii se uitau la dânsul, minunându-se, şi-şi spuneau unul către altul că Socrate stătea în acel loc din zori, meditând la te-miri-ce! Şi când unii dintre cei ce-l văzuseră îşi sfârşiră, despre seară, lucrul, după ce mâncară, îşi scoaseră afară paturile de campanie (era vară atunci), atât ca să se culce la aer cât şi spre a urmări dacă Socrate rămâne şi noaptea acolo. Iar el rămase până s-a făcut ziuă şi apăru soarele. Atunci zise întâi o rugăciune către soare, şi apoi se făcu nevăzut. (Banchetul).

Astfel de lucruri, deşi într-o formă mai atenuată, se petreceau deseori cu Socrate. La începutul Banchetului, Socrate şi Aristodemos merg împreună spre locul unde se va ţine ospăţul, dar Socrate rămânea mereu în urmă, adâncit în gânduri. Când Aristodemos soseşte, gazda Agathon îl întreabă “cum de nu ne aduci pe Socrate?”. Aristodemos e uimit văzând că Socrate nu era în urma sa; un sclav este trimis să-l caute şi-l găseşte în poarta unei case vecine. “Stă acolo nemişcat”, spune sclavul când se întoarce, şi “nu vrea să intre, deşi l-am rugat”. Cei care-l cunosc mai bine explică atunci că “acesta-i obiceiul lui. Se retrage aşa, uneori, şi stă pironit te miri unde”. Este lăsat în pace şi intră în odaie când ospăţul era pe jumătate terminat.

Toate relatările ne spun că Socrate era foarte urât; avea nasul cârn şi era destul de pântecos; era “mai urât decât silenii dintr-o dramă satirică” (Xenofon, Banchetul). Purta întotdeauna haine ponosite şi peste tot umbla desculţ. Pe toţi îi uimea nepăsarea sa faţă de căldură şi frig, faţă de foame şi sete. În Banchetul, Alcibiade, povestind cum era Socrate soldat, spune:

M-a întrecut nu numai pe mine, în îndurarea muncilor militare, dar pe toţi ceilalţi. Ori de câte ori, din cauza întreruperii legăturilor undeva, eram siliţi să ajunăm, cum se-ntâmplă la război, nimic nu erau ceilalţi pe lângă dânsul în privinţa rezistenţei. […] Cât priveşte modul cum răbda asprimea iernii (şi-s ierni cumplite pe-acolo), făcea adevărate minuni. Am avut multe prilejuri să-l văd, dar odată mi-aduc aminte că era pe un îngheţ spăimântător; toţi ceilalţi, sau nu ieşeau din case sau, dacă vreunul se-ncumeta să iasă, îşi lua cele mai năstruşnice veşminte, cea mai călduroasă încălţăminte, înfăşurându-şi picioarele fie cu postav, fie cu blăniţe de miel. Socrate a ieşit cu dânşii având aceeaşi haină pe care o purta obişnuit şi înainte; şi a ieşit desculţ şi a umblat pe gheaţă mai lesne decât cei încălţaţi . Iar soldaţii se uitau cam chiorâş la dânsul, ca la unul ce le-ar arăta dispreţ.

Stăpânirea pe care o avea asupra patimilor trupeşti este mereu subliniată. Rareori bea vin, dar când se întâmpla s-o facă, îl dovedea pe oricine şi niciodată nu a fost văzut beat. În iubire, chiar şi când ispitele erau maxime, rămânea “platonic”, dacă e să-i dăm crezare lui Platon. A fost un sfânt orfic desăvârşit: în dualismul dintre sufletul ceresc şi trupul pământesc, dobândise o stăpânire deplină a sufletului asupra trupului. Iar dovada supremă a acestei stăpâniri este nepăsarea sa faţă de moarte. În acelaşi timp însă, el nu este un orfic ortodox; nu acceptă decât doctrinele fundamentale ale orfismului, nu şi superstiţiile şi ceremoniile de purificare.

Socratele platonician îi anticipează atât pe stoici, cât şi pe cinici. Stoicii considerau că binele suprem este virtutea şi că un om nu poate fi deposedat de virtute de către cauze exterioare. Această doctrină este prezentă implicit în a firmaţia lui Socrate că judecătorii nu-i pot aduce nici o vătămare. Cinicii dispreţuiau bunurile lumeşti şi-şi manifestau acest dispreţ refuzând comodităţile civilizaţilei; este un punct de vedere identic cu cel care-l făcea pe Socrate să umble desculţ şi prost îmbrăcat.

Pare lucru cert că preocupările lui Socrate erau etice şi nu ştiinţifice. În Apărarea, după cum am văzut, el spune că n-are nimic de-a face cu speculaţiile despre natură. Dialogurile platoniciene cele mai timpurii, despre care se consideră îndeobşte că sunt cele mai socratice, au ca obiect principal căutarea de definiţii ale termenilor etici. În Charmides se caută definiţia cumpătării sau moderaţiei; în Lysis, definiţia prieteniei; în Laches, a curajului. În nici unul din ele nu se ajunge la vreo concluzie, dar Socrate dă limpede de înţeles că socoteşte importantă examinarea unor astfel de chestiuni. Socratele platonician susţine întruna că nu ştie nimic şi că este mai înţelept decât alţii doar prin faptul că ştie că nu ştie nimic; nu consideră însă că nu se poate dobândi cunoaştere. Dimpotrivă, crede că străduinţa de a cunoaşte este de cea mai mare importanţă. Susţine că nimeni nu săvârşeşte nelegiuiri cu bună ştiinţă şi deci că doar de cunoaştere este nevoie pentru ca toţi oamenii să devină cu desăvârşire virtuoşi.

Strânsa legătură dintre virtute şi cunoaştere este caracteristică pentru Socrate şi Platon. Într-o anumită măsură această idee este prezentă în toată gândirea greacă, în opoziţie cu cea creştină. Potrivit eticii creştine, curăţia inimii este lucrul de căpetenie, iar aceasta se poate întâlni cel puţin la fel de probabil la cei necultivaţi ca şi la cei cu învăţătură. Această deosebire dintre etica greacă şi cea creştină dăinuie până în zilele noastre.

Dialectica, adică metoda de a căuta cunoaştere prin întrebări şi răspunsuri, nu a fost inventată de Socrate. Primul care a practicat-o sistematic pare a fi fost Zenon, discipolul lui Parmenide; în dialogul platonician Parmenide, Zenon îl supune pe Socrate la acelaşi tratament la care acesta, în alte scrieri ale lui Platon, îi supune pe alţii. Avem însă toate temeiurile de a admite că Socrate a practicat şi dezvoltat această metodă. După cum am văzut, când este osândit la moarte, el se gândeşte, fericit, că în lumea de dincolo va continua să pună întrebări întruna şi nu va putea fi dat morţii, pentru că va fi nemuritor. De bună seamă că, dacă practica dialectica în modul descris în Apărarea, ostilitatea faţă de el este lesne de înţeles: era firesc ca toţi impostorii din Atena să se încârdăşească împotriva lui.

Metoda dialectică se potriveşte pentru anumite chestiuni, iar pentru altele nu. Pesemne că ea a determinat, până la un punct, caracterul cercetărilor lui Platon, care erau, în cea mai mare parte, de natura celor ce se pretează la o astfel de abordare. Iar prin influenţa lui Platon, cea mai mare parte a filozofiei de mai târziu a fost marcată de limitele inerente acestei metode.

Unele chestiuni, evident, nu se pretează la o astfel de tratare – de pildă cele ce ţin de ştiinţa empirică. Galilei, ce-i drept, a folosit dialogul pentru a-şi susţine teoriile, dar a procedat aşa numai pentru a birui nişte prejudecăţi, în timp ce temeiurile pozitive pe care se sprijineau descoperirile sale nu puteau fi inserate fără mare artificialitate într-un dialog. Socrate, în scrierile platoniciene, întotdeauna pretinde că nu face decât să scoată la iveală cunoştinţe pe care insul pe care îl iscodeşte le posedă deja; pe acest temei, el se asemuieşte pe sine unei moaşe. Atunci când, în Phaidon şi Menon, aplică metoda sa la probleme de geometrie, el e nevoit să pună întrebări sugestive, pe care orice judecător le-ar refuza. Metoda se află în armonie cu doctrina reamintirii, conform căreia noi învăţăm reamintindu-ne ceea ce ştiam într-o existenţă anterioară. Ca argument împotriva acestei concepţii, să ne gândim la indiferent ce descoperire făcută cu ajutorul unui microscop, privind, de pildă, răspândirea unor boli prin bacterii; cine s-ar încumeta să susţină că o astfel de cunoştinţă ar putea fi obţinută de la o persoană până atunci ignorantă, prin metoda întrebare-răspuns?

Chestiunile care se pretează la metoda socratică sunt cele în care dispunem deja de suficiente cunoştinţe pentru a putea trage o concluzie corectă, dar din pricina confuziei în gândire sau a analizei deficitare, n-am izbutit să dăm cea mai bună întrebuinţare logică respectivelor cunoştinţe. O întrebare de felul “ce este dreptatea?” se pretează în chip eminent a fi discutată prin dialog platonician. Cu toţii folosim nestingherit cuvintele “drept” şi “nedrept”, iar prin examinarea modurilor în care le folosim, putem ajunge inductiv la definiţia care se potriveşte cel mai bine uzului. Tot ce ne trebuie pentru aceasta este să ştim cum sunt folosite respectivele cuvinte. La capătul unei astfel de investigaţii vom fi făcut însă doar o descoperire lingvistică, nu şi o descoperire în domeniul eticii.

Putem aplica însă metoda despre care vorbim şi la o categorie mai largă de cazuri. Ori de câte ori ceea ce se află în dezbatere este de natură logică şi nu factuală, discuţia e o metodă bună de a da în vileag adevărul. Să presupunem, bunăoară, că cineva susţine că democraţia e un lucru bun, dar că persoanelor care împărtăşesc anumite opinii n-ar trebui să li se permită să voteze; pe acel cineva îl putem învinui de inconsecvenţă şi îi putem dovedi că dintre cele două aserţiuni ale sale, cel puţin una trebuie să fie mai mult sau mai puţin eronată. Eu unul cred că erorile logice joacă în p ractică un rol mai mare decât îşi închipuie mulţi oameni; ele le permit celor ce le comit să împărtăşească, rând pe rând, opinii comode în orice chestiune. Orice doctrină coerentă este negreşit în parte incomodă şi potrivnică prejudecăţilor curente. Metoda dialectică – sau, vorbind în mod mai general, deprinderea de a discuta liber – promovează îndeobşte consecventa logică, fiind în acest fel utilă. Ea nu este însă de nici un folos când urmărim descoperirea de noi fapte. Mă gândesc că “filozofia” ar putea fi definită drept totalitatea cercetărilor ce pot fi efectuate cu metodele lui Platon. Dar, dacă această definiţie se potriveşte, este din pricina influenţei exercitate de Platon asupra filozofilor de mai târziu.

Bertrand Russell, Istoria filozofiei occidentale, vol.1, Bucureşti, Humanitas, 2005, pag. 101-112

About these ads

2 responses

  1. Relatarile cu privire la Socrate sunt la fel de relative ca si opera sa….

  2. […] Am primit de la Brudi din Brad (HD) câteva povestioare cu tâlc istoric. […]

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s

%d bloggers like this: