Evul Mediu – Istoria unei epoci

Umaniştii de la sfârşitul sec. XV şi începutul sec. XVI au fost cei care au dat Evului Mediu acest nume. Ei l-au considerat o perioadă „întunecată“ de tranziţie de la mult-admirata Antichitate la timpurile în care trăiau.

Imaginea noastră despre epoca respectivă nu este însă influenţată de o astfel de viziune negativistă despre un ev al decăderii intelectuale, al obiceiurilor primitive şi al lipsei de libertate personală. Cunoaştem splendoarea vieţii de la curţile regale şi ştim de cavalerii nobili care trăiau aventuri apărând onoarea regelui sau din dragoste pentru o domniţă sau de castelele masive de piatră, de trubadurii şi de menestrelii itineranţi. Descoperim această lume din cronicile medievale aparţinând lui Chrétien de Troyes, lui Wolfram von Eschenbach sau lui Gottfried von Strasburg. Ştim însă în prezent că acestea au fost nişte reprezentări mai degrabă idealizate ale realităţii, nefiind foarte exacte. Astfel de descrieri literare au stimulat admiraţia pentru Evul Mediu şi denaturarea sa de către romanticii germani din sec. XIX, al căror sentiment al identităţii naţionale a fost hrănit cu imaginea unui fals trecut glorios.

Ordinea socială

Societatea medievală era puternic ierarhizată, iar în fruntea ei se aflau nobilimea şi clerul. Majoritatea populaţiei, de la cei mai umili cerşetori până la cei mai bogaţi negustori, forma „a treia stare”. Ierarhizarea era justificată prin mentalitatea potrivit căreia fiecare stare, la fel ca şi membrele unui corp, avea sarcinile proprii pe care trebuia să le execute pentru binele tuturor. Crearea grupurilor sociale, a stărilor, a influenţat şi alte aspecte ale vieţii, meşteşugarii formând astfel ghilde, iar credincioşii confrerii religioase. În acest mod s-a manifestat nu doar nevoia de siguranţă şi apartenenţă socială, ci şi de a găsi un loc în ordinea divină.

Întrucât agricultura a fost cel mai important factor economic în Evul Mediu, ordinea socială a fost legată indisolubil de deţinerea de terenuri. Cei care aveau pământ, se bucurau de putere şi influenţă.

Feudalismul (nume provenind de la cuvântul latin feudum, fief), care a apărut în Franţa la începutul Evului Mediu, a devenit sistemul caracteristic pentru această întreagă perioadă în Europa. Fieful era închiriat de către senior vasalului său. După moartea acestuia din urmă, pământul revenea la stăpânul său iniţial, cu toate că în timp, el ajunsese să fie moştenit de către urmaşii vasalului. Dacă se obţinea transmiterea pe bază ereditară a fiefului, vasalul devenea mai puţin dependent de seniorul său, iar descendenţii lui aveau bune şanse să îşi mărească autonomia în timp. Odată cu instituirea investiturii s-a creat şi o relaţie de natură socială. Vasalul ii datora seniorului credinţă şi slujire, mai ales în caz de război, iar seniorul se obliga la rândul său să îi ofere loialitate şi protecţie. 

În vârful acestei piramide feudale se afla regele, care domina peste toţi, de la prinţi şi înaltul cler, până la negustori şi ţărani.

Condiţiile de trai

În Evul Mediu, condiţiile de viaţă şi de muncă, în special cele ale oamenilor de rând, dar şi ale clerului şi nobililor de rang inferior, erau destul de primitive, în comparaţie cu cele din înfloritoarea civilizaţie islamică. Malnutriţia, îngrijirea medicală proastă, războaiele şi disputele dădeau naştere nesiguranţei în ziua de mâine şi speranţei de viaţă foarte scăzută. Epidemiile au făcut ravagii, precum ciuma sau “Moartea neagră”, care a răpus aproximativ 25 de milioane de oameni numai în Europa la mijlocul sec. XIV, o treime din populaţia totală a continentului. Se pare că invazia mongolilor şi caravanele de negustori au adus ciuma din Asia Centrală în Orientul Mijlociu şi în Europa. Posibil că şi acolo ea a răpus tot pe atâţia oameni. Astfel de epidemii aveau un impact foarte puternic asupra populaţiei, creând o atmosferă de panică şi fanatism religios, dar şi o sete de viaţă şi plăceri.

Viaţa culturală şi spirituală

Biserica, şi mai ales mănăstirile de călugări şi de maici care au declanşat de asemenea reforme interne ale Bisericii, au fost purtătoarele şi formatoarele culturii în Evul Mediu. În interiorul acestora s-a păstrat şi s-a dezbătut cunoaşterea din Antichitate şi au fost create noi opere religioase şi filozofice, precum şi numeroase texte liturgice. Bisericile şi mănăstirile au fost răspunzătoare nu doar de păstrarea, ci şi de transmiterea educaţiei şi a culturii. 

În mănăstirile şi şcolile de pe lângă catedrale se predau septem arties liberales (cele şapte arte liberale): gramatica, retorica, dialectica, aritmetica, geometria, astronomia şi muzica. Primele universităţi s-au dezvoltat tocmai din aceste şcoli în sec. XII, iniţial sub forma confreriilor (universitas) de profesori şi studenţi. După teologie, dreptul şi medicina erau specialităţile cele mai studiate. 

Tot teologii au fost cei care şi-au asumat sarcina de a uni credinţa şi cunoaşterea, dogma teologică şi descoperirile ştiinţifice, prin scolasticism filozofic. Mistici precum Hildegard von Bingen şi Meister Eckhart au căutat o trăire personală profundă a divinului, ca reacţie la scolasticismul raţional.  

Inchiziţia (nume provenind de la cuvântul „examinare“ din limba latină) a fost una dintre instituţiile Bisericii Catolice care a contribuit la conturarea imaginii negative a „Evului Mediu întunecat”. Ea a fost creată la sfârşitul sec. XII şi prima jumătate a sec. XIII având menirea să reprime erezia şi să apere credinţa creştină. În pofida metodelor sale crude, ea nu a fost doar un instrument de reprimare. Din punct de vedere juridic, ea a reprezentat un progres, întrucât a înlocuit „judecata divină”, decisivă într-un proces, cu examinări supuse unor reguli. Astfel s-a deschis calea pentru procesele moderne.

Trecerea la Epoca modernă

Trecerea la Epoca modernă a afectat mai multe domenii, printre care filozofia şi economia şi a marcat puternic societatea. Odată cu apariţia sistemului financiar intemaţional şi a primelor forme de capitalism după sec. XIII, importanţa proprietăţii a scăzut, iar poziţia oraşelor, unde se putea obţine capital prin diferite mijloace, în special prin comerţ internaţional, a devenit tot mai semnificativă. „Clasa mijlocie” a obţinut putere politică în relaţia cu nobilimea şi clerul, adaptându-se rapid la noile moduri de a dobândi capital şi bogăţie.

Concepţia despre om şi mediu a devenit mai lumească, în special în Flandra şi Italia, unde în numeroase oraşe comerciale bogate, s-a pus accentul pe mentalitatea “acum şi aici”. Această schimbare s-a resimţit la sfârşitul Evului Mediu, odată cu apariţia umanismului şi a Renaşterii şi a fost cauzată parţial şi de redescoperirea textelor antice. Revendicarea de către dogma catolică a supremaţiei absolute în interpretare a fost subminată în cele din urmă şi înlocuită cu scolasticismul Epocii moderne.

*****

sursa: Marea istorie ilustrată a lumii, vol. III, Evul Mediu, Ed. Litera, colecţia Financiarul, 2008

About these ads

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s

%d bloggers like this: