Vasile Alecsandri – viaţa şi opera

Vasile Alecsandri (14.VI.1818, Bacău – 22.VIII.1890, Mirceşti, Bacău), poet, prozator şi dramaturg. Părinţii lui Alecsandri sunt medelnicerul Vasile Alecsandri şi Elena (n. Cozoni), fiica unui grec românizat. Om cu stare şi deschis la minte, părintele îi asigură, la fel ca şi celorlalţi copii (frumoasa Catinca, măritată cu paşoptistul C. Rolla, şi Iancu, viitorul locotenent-colonel şi literat), o creştere aleasă.

Asemenea lui Mihail Kogălniceanu, Alecsandri învaţă mai întâi cu dascălul maramureşean Gherman Vida (1827-1828), trecând apoi la pensionul lui Victor Cuenim (1828). Plecat, pentru studii, la Paris (1834), îşi ia acolo, în octombrie 1835, bacalaureatul în litere. Lipsindu-i orice înclinaţie pentru chimie şi medicină, care îl tentaseră la un moment dat, se înscrie în 1836 la Facultatea de Drept, pe care o părăseşte în anul următor. În 1838, îşi prepară bacalaureatul în ştiinţe, pe care însă nu-l obţine. Nici medic, nici inginer, primise între timp, în ţară, rangul de comis. Dar cinurile (1841 — spătar; 1853 — postelnic; către 1859 — vornic) îl lasă destul de rece.

E în firea tânărului o curioasă îngemănare de leneveală şi dor de ducă. În 1839, el întreprinde împreună cu C. Negri şi N. Docan un voiaj în Italia, care îi va lăsa amintiri deosebit de plăcute. Prin Viena, avea să se înapoieze în ţară, unde fusese numit de curând „şef de masă” la serviciul scutelnicilor şi al pensiilor din Departamentul Finanţelor; demisionează în 1846. În 1840, an foarte însemnat pentru Alecsandri, este chemat la conducerea Teatrului Naţional din Iaşi, pe care o va gira împreună cu M. Kogălniceanu, C. Negruzzi şi profesorul P. M. Câmpeanu.

Prin 1843, în urma unor excursii în munţii Moldovei, are revelaţia poeziei populare şi, din acest moment, destinul său scriitoricesc îşi găseşte un făgaş. În 1844 e redactor la revista „Propăşirea”. În 1845 pleacă la Lemberg şi la Viena să-şi caute de sănătate, iar în 1846 se avântă într-o lungă călătorie (Constantinopol, Brusa, Atena, Insulele Ionice), făcând un popas mai îndelungat la Veneţia, unde îşi trăieşte idila cu Elena Negri; bolnavă fără scăpare, Nineta îşi dă sfârşitul peste puţină vreme, în drum spre ţară.

La revoluţie, Alecsandri nu stă deoparte. Redactează un proiect de revendicări, compune poezii agitatorice, care au un viu răsunet. După înfrângerea mişcării, se refugiază, ca mulţi alţii, în Bucovina (unde un comitet al revoluţionarilor moldoveni îl desemnează secretar), apoi în Ardeal. La Braşov, aşterne pe hârtie un vehement memoriu, Protestaţie în numele Moldovei, a Omenirei şi a lui Dumnezeu, şi colaborează la alcătuirea unui program politic şi democratic, intitulat Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei, care propovăduia „libertatea, egalitatea, frăţietatea”, precum şi unirea celor două principate. Ajuns la Paris, nu are odihnă, îşi pune în joc tactul şi abilitatea, îşi face tot felul de relaţii utile, mizând pe farmecul lui de om de lume, şi nu pierde nici un prilej de a pleda cauza Principatelor Române. Exilaţii din Brusa îl aleg, în 1849, membru al Comitetului unic al emigraţiei din Moldova şi Muntenia.

Între anii 1850 şi 1853, diriguieşte Arhivele Statului din Iaşi. În 1852, imprimă primul număr al revistei „România literară”, suspendată de cenzură mai înainte de a fi difuzată. Şi, din nou, călătorii. După un popas pe continentul african, se duce în Spania, iar de acolo pleacă la Paris, având drept tovarăş de voiaj pe Prosper Merimee, cu care se întreţine despre poezia noastră populară. În 1854 se află la Londra, apoi iarăşi în capitala Franţei, dar, murindu-i părintele, trebuie să se întoarcă în ţară. Acum săvârşeşte un gest de mare democrat, dezrobindu-şi ţiganii de pe moşia de la Mirceşti. În 1855 apare, în fine, „România literară”. Încă un drum la Constantinopol şi de aici — spre Crimeea. Pe frontul de la Sevastopol îl înfioară priveliştea războiului.

Pentru înfăptuirea Unirii, unul dintre visele sale din tinereţe, nu precupeţeşte nici un efort, fie în ţară, fie în capitala Franţei, dovedind de fiecare dată excelente virtuţi de diplomat. Face parte din grupul unionist, fiind cooptat în Comitetul central al Unirii. Scrie versuri înflăcărate (Hora Unirei), care se recită şi se cântă cu însufleţire. Deşi ales în Divanul ad-hoc al Moldovei, nu-şi exercită, fiind suferind, mandatul de deputat al Bacăului. Sub Căimăcămie, în 1858, e secretar de stat provizoriu la Postelnicie, în care calitate contribuie la adoptarea unor măsuri pentru asigurarea libertăţii presei. La un moment dat avea considerabile şanse de a fi ales domn. Renunţă însă în favoarea lui C. Negri, susţinând apoi, cu multă căldură, pe AL I. Cuza. Devenit ministru al Afacerilor Străine în Moldova, are de îndeplinit, în 1859, ca trimis al domnitorului, o misiune delicată, de mare răspundere. Se achită cu brio, obţinând adeziunea şi sprijinul unor personalităţi politice apusene, precum Napoleon al III-lea, Victor Emanuel al II-lea, Cavour şi alţii. Acasă, în guvernul prezidat de Ion Ghica, primeşte şi portofoliul de ministru de Externe al Munteniei.

Brusc, Alecsandri ia hotărârea, neaşteptată, de a părăsi arena politică. Se va retrage, din 1863, la conacul său de la Mirceşti. Nu primeşte să fie senator, în schimb nu refuză alegerea sa ca membru al Societăţii Academice Române, unde se manifestă ca un partizan al principiului fonetic în ortografie. În urma unor divergenţe se retrage, fiind învestit ulterior cu titlul de membru onorific. La insistenţele lui M. Kogălniceanu, candidează ca deputat şi obţine bineînţeles numărul de voturi trebuitor.

În 1878, juriul felibrilor, de la Montpellier, îi decernează, la propunerea poetului Frederic Mistral, un premiu pentru Cântecul gintei latine. Versurile, modeste, sunt traduse în numeroase limbi, dar ecoul, pe plan european, va fi destul de slab. Acasă, în schimb, evenimentul declanşează un mare entuziasm, Alecsandri fiind copleşit de onoruri, ceea ce provoacă, firesc, invidii şi cârteli. Campania de denigrare şi chiar de contestare a poetului nu se lasă aşteptată. Iniţiată de Al. Macedonski, ea va fi continuată de B. Delavrancea, Al. Vlahuţă, Traian Demetrescu şi alţii. Foarte demn şi aulic faţă de detractori, Alecsandri nu ripostează, dar va răspunde, cu autoritatea cuvântului său, T. Maiorescu, luând apărarea celui pe care îl situase în fruntea „direcţiei noi” a literaturii noastre.

Când, în 1883, Eminescu se îmbolnăveşte, Alecsandri conferenţiază la Ateneul Român în beneficiul nefericitului poet care, în Epigonii, îl numise „rege-al poeziei”. În 1884 ajunge senator, iar în 1885, ministru plenipotenţiar la Paris. Însă starea sănătăţii lui e din ce în ce mai rea. Bolnav de cancer, se va stinge în conacul de la Mirceşti.

Scriitorul

A fost o zodie norocoasă aceea în care s-a născut scriitorul. Cu firea lui senină şi echilibrată, Alecsandri păşeşte prin viaţă lin, cu nonşalanţă, gata oricând să guste o plăcere, cu delicii de rafinat epicureu. E înclinat spre confort şi reverie, dar tânjeşte mereu să cutreiere prin ţinuturi cu un soare blând şi învăluitor. Dacă pare uneori infatuat şi distant, mai ales în raport cu tânăra generaţie, faţă de cei apropiaţi se arată mereu afectuos, cu duioşii neaşteptate. Uşurătatea celui pe care Eminescu l-a văzut „veşnic tânăr şi ferice” e contrazisă de gesturile lucide, dezinteresate, care denotă o disponibilitate pentru angajament în slujba unei cauze înalte.

Nici un curent, dintre cele care străbat epoca, nu şi-l poate cu totul integra. Alecsandri şarjează ridicolele ce decurg din importul pripit de civilizaţie, dar ia în şfichi şi conservatorismul retrograd. În paşoptismul său se simte o inflexiune junimistă. Iar simţământul patriotic alunecă uneori, din păcate, în xenofobie. Scriitorul n-a fost un spirit teoretic, dar a simţit nevoia, totuşi, de a formula (în prefeţe, studii, articole) acele principii după care s-a călăuzit. El crede, romantic, în chemarea mesianică a omului de condei, cum şi în menirea socială a artei. Literatura, în convingerea lui, trebuie să educe şi să înrâurească, funcţia ei fiind una morală şi patriotică. Pentru a fi viabilă, ea se cuvine să fie naţională, inspirându-se din realitate, din actualitate, înţeleasă ca o expresie elocventă a vieţii unui neam.

O chestiune importantă, care revine adesea în preocupările lui, este aceea a limbii. În 1863 el tipăreşte, la Paris, sub pseudonimul V. Mircesco, o Grammaire de la langue roumaine, alcătuită la îndemnul lui J. A. Vaillant, cu ajutorul lui A. Ubicini (care redactează şi o introducere) şi al lui Al. Papadopol-Calimah. A susţinut întotdeauna, în ortografie, principiul fonetic, combătând excesele şi derapajele latiniste, italieniste, puriste. A făcut, sporadic, şi critică literară, împărtăşind poziţia cumpănită a unui C. Negruzzi sau M. Kogălniceanu.

Regalitatea literară a lui Alecsandri se întemeiază îndeosebi pe faima de poet. El însuşi se socotea, de altfel, un bard al naţiunii. A colaborat (semnând, rar, şi cu pseudonime ca Vlad Moraru, Ştefan Moina, V. Cotnariu) la publicaţii ca „Albina românească”, „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, „Dacialiterară”, „Bucovina”, „Zimbrul”, „Steaua Dunării”, „Concordia”, „Ilustraţiunea”, „Revista română”, „Convorbiri literare” (începând din 1867), „Foaia Soţietăţii pentru literatura şi cultura română în Bucovina”, „Literatorul” ş.a.

Poezia populară îl impresionează, smulgându-i exclamaţia, luată de mulţi în serios, că „românul e născut poet“. În folclor, el vede o sursă a regenerării literaturii naţionale. Faţă de exaltările romantice din comentariile sale la culegerea Poezii poporale. Balade (Cântece bătrâneşti) adunate şi îndreptate (1852-1853), în ediţia de Poezii populare ale românilor (1866), consideraţiile capătă un aspect mai metodic (se vorbeşte, de pildă, despre circulaţia internaţională a unor subiecte şi motive). Piesele sunt recoltate din toate regiunile locuite de români, Alecsandri fiind cel dintâi care pune în evidenţă unitatea folclorului nostru. A încercat o clasificare pe specii: cântece bătrâneşti (balade), doine (cântece de dor), cântece haiduceşti (de codru), hore sau cântece de jale. El dă şi o versiune franceză a baladelor (1855), căreia Merimee îi consacră o recenzie, comentată de Sainte-Beuve. Vrând să restituie „giuvaierurilor” culese frumuseţea lor originară, găseşte de cuviinţă să intervină în texte: adaugă versuri sau chiar născoceşte „cântece” întregi; fireşte, gestul stârneşte iritarea unor comentatori mai vigilenţi (M. Schwartzfeld ş.a.). Dar e un merit care nu i se poate trece cu vederea acela de a fi reconstituit, din variante disparate, capodopere ca Mioriţa sau Toma Alimoş. După expresia lui D. Bolintineanu, odată cu publicarea acestor culegeri, poezia noastră „se români”.

Primele manifestări literare ale lui Alecsandri sunt în limba franceză, unele — publicate în „Spicuitorul moldo-român” (traduse de I. Poni, D. Guşti, Gh. Asachi), altele — nepublicate. Sunt încercări romanţioase, cu o tentă exotică sau fantastică, îndatorate lui Lamartine şi Hugo. Contactul cu lirica populară va însemna o primenire a inspiraţiei. Între anii 1840 şi 1862, poetul elaborează un ciclu de Doine (haiduceşti, ţărăneşti, ostăşeşti ori plecând de la diverse credinţe şi superstiţii). Într-o atmosferă plină de prospeţime, împletire de real şi fabulos, se desfăşoară idile graţioase sau fremătând de un senzualism frust. Personajele descind din basme (strigoi, zburătorul, feţi-frumoşi), din mituri, din legende istorice, Alecsandri fiind unul dintre primii care prelucrează la noi asemenea motive. Vrăji şi descântece se torc, într-o ambianţă fantasmagorică, dar, pe neaşteptate, magicul se răsuceşte în grotesc. Ici şi colo, svâcneşte accentul social, vibrează coarda patriotică. Simplă, dinamică şi fluentă, expresia pierde atunci când poetul face uz de diminutive şi se răsfaţă în edulcorări. Unele doine (Sora şi hoţul, Doina) îl vor înrâuri pe Eminescu (în Făt-Frumos din tei, Povestea teiului, De-aş avea…).

Al doilea ciclu, Lăcrimioare (1845-1847), din volumul Doine şi lăcrimioare (1853), cântă amorul graţios, sprinţar pentru Elena Negri (Steluţa). Liricii de dragoste, plină de efuziuni şi alte lejere palpituri, nu-i lipseşte sinceritatea, ci fiorul. Ecouri din stihuirile anacreontice, din romanţe, din cântecul de lume sunt perceptibile. Melancoliile, uşoare, trec aproape fără să lase urme. Alecsandri e, fără nici o adumbrire, o natură jubilantă, expansivă, gata să vestească tuturor bucuria dragostei împărtăşite. O dragoste tihnită, ocolită de nelinişti şi suferinţe, la care natura întreagă este chemată să ia parte. Veneţia însăşi, cu toată înfăţişarea ei cernită, protejează fericirea tânărului cuplu. Când iubita, „dulce înger”, nu mai este, jalea celui rămas pare reală, dar, ca artă, ea sună ciudat de neconvingător. Poetul se mângâie lesne cu duioase suveniruri, se pierde, consolator, în blânde reverii, care îi poartă gândul spre ţinuturi de dincolo de zare. Acest ciclu, Suvenire, va fi continuat cu Mărgăritarele (1852-1862). Se ţes şi aici doruri gingaşe, pulsează acelaşi chef de hoinăreală. Dar trubadurul care îşi trăieşte euforiile sub bolta clară are câteodată clipe de îngândurare, care dau liricii lui un sunet elegiac.

Izbucnirile de energie, alteori, îl propulsează în agora (Deşteptarea României, Hora Unirii). Înfierbântat de idealul patriotic, el se sustrage atunci intimităţii confortabile, pentru a se adresa cu un discurs mobilizator mulţimii, care va vibra, fără doar şi poate, la rostirile poetului-cetăţean.

Ciclul Pasteluri, de fericită inspiraţie, a fost creat, în cea mai mare parte, între anii 1867 şi 1869. E o poezie a peisajului rustic, contemplat de un horaţian care degustă farmecul fiecărui anotimp, exultând la venirea primăverii, dar savurând şi pitorescul decorului hibernal. Totul respiră armonie, o împăcare senină cu rânduiala veşnică a firii. Un spirit, clasic, de ordine şi cumpătare domneşte pretutindeni, îmbătat de splendoarea peisajului scăldat în lumină sau înveşmântat în straie de iarnă, poetul, retras în casă, la gura sobei – el are teroare de intemperii -, se lasă împresurat de fantasme, desluşind în jocul limbilor de foc plăsmuiri nemaivăzute (Serile la Mirceşti). Gerul, iarna sunt personificate, ca în mitologia populară. Un imn e înălţat îndeletnicirilor agreste, săvârşite de ţărani radioşi. Exuberanţi, zburdalnici, ţăranul şi ţărăncuţa (Rodica) au un irezistibil tonus amoros, însă idila care îi aţâţă suferă de prea mult dichis, alintându-se în artificiozităţi. Acest lirism descriptiv, bucolic etalează, în ornamentica lui, o notă parnasiană. Ca, de exemplu, înclinaţia către miniatură, în poezii ca Pastel chinez sau Mandarinul, care prefigurează rondelurile macedonskiene.

Intenţia lui Alecsandri a fost, încă de la primele sale doine, aceea de a realiza o epopee naţională, având drept surse de inspiraţie istoria şi folclorul. Scrise între anii 1864 şi 1875, legendele sunt, s-ar putea spune, frânturi de epopee. Ciclul, nu tocmai omogen, înmănunchează romanţa şi oda, elegia şi istorisirea galantă, nutrindu-se din fabulosul poveştilor (Legenda rândunicăi, Legenda ciocârliei), cultivând naraţiunea vitejească (Dumbrava Roşie, Dan, căpitan de plai) şi pe aceea plină de grozăvii, cu crime şi monştri (Grui-Sânger). Subiectele sunt desprinse dintr-un Ev Mediu de poveste, cu eroi supradimensionaţi, aşa cum apar ei în închipuirea rapsodului popular. Punerea în scenă e măreaţă, dicţiunea — grandilocventă. Un retorism solemn, dar monocord trădează lecturi hugoliene.

Dar Alecsandri nu are, totuşi, vocaţia sublimului. Exotisme de Orient colorează legende cum sunt Hodja Murad Paşa şi Guarda Saraiului. Relevând însuşiri de picturalitate, Pohod na Sybir conturează un tablou sumbu, apăsător. Omagiind bravura soldaţilor români în Războiul pentru Independenţă, ciclul Ostaşii noştri (1878) evocă, pe un ton hâtru (care anunţă maniera lui G. Coşbuc) ori de înţelepciune gravă, bătrânească, o bătălie purtată parcă în şagă (Hora de la Plevna), cu tot dramatismul unor episoade (Peneş Curcanul). În simplitatea şi curăţenia lor sufletească, aceşti luptători plecaţi de la coarnele plugului sunt nişte viteji (Sergentul) şi Alecsandri nu pregetă să le înalţe o odă (Odă ostaşilor români). Printre ultimele poezii, apărute postum, trebuie menţionate Plugul blăstemat, care, cu surprinzătoare vehemenţă, osândeşte inechitatea socială, şi Unor critici, profesiune de credinţă, de o impresionantă modestie şi demnitate, a poetului în amurgul carierei.

Când Alecsandri ajungea, în 1840, la conducerea Teatrului Naţional din Iaşi, dramaturgia autohtonă se afla, în pofida unor meritorii încercări, într-un stadiu de început. Constatând penuria de piese originale, el îşi pune în gând să creeze anume un repertoriu românesc. Demersul său e, mai întâi, de ordin cultural. Dramaturgul practică, mărturisit şi cu tot dinadinsul, o artă cu tendinţă morală, dar şi de imediată eficienţă politică, în forme lipsite de gravitate. Spiritual, cu o căutătură ageră şi mai degrabă indulgentă, Alecsandri îşi scrutează epoca, atât de plină de contraste, cu amuzament, dar şi cu luare-aminte. Se desfăşoară, în comediile lui, o panoramă diversă, moravuri şi năravuri fel de fel, cu apariţii de toată nostimada. Apar, astfel, işlicari ruginiţi şi filfizoni nu tocmai copţi la minte, cu ambetări cosmopolite (Iorgu de la Sadagura sau Nepotu-i salba dracului), ciocoi (Lipicescu, din Boieri şi ciocoi), latinişti pedanţi (Galuscus, din Rusaliile în satul lui Cremine), băbătii fandosite, împopoţonate şi sulemenite, dominate de instinctul parvenirii (Gahiţa Rozmarinovici, din Iorgu de la Sadagura, Cucoana Chiriţa). În culori trandafirii sunt proiectaţi boierii vechi de ţară (Boieri şi ciocoi), dar şi ţăranii, zglobii şi râzăreţi, cărora le cam arde de şotii, atunci când nu se iubesc suav, graţios, ca într-o pastorală. O înduioşătoare, ireală concordie îi ţine înfrăţiţi pe boieri şi pe săteni (Nunta ţărănească, Cinei-Cinei), toate relele fiind puse pe seama veneticilor, arendaşi şi cămătari.

O piesă reprezentativă este Iorgu de la Sadagura sau Nepotu-i salba dracului (1844). Este ilustrat aici un conflict între două generaţii arbitrat de un moderat, care nu-i altul decât purtătorul de voce al autorului. Indecis la început între a amenda inepţiile şi opacitatea conservatorismului ruginit sau a lua în râs ridicolele stridente ce decurg din imitarea cu orice preţ a manierelor occidentale, scriitorul optează până la urmă pentru bunul simţ şi înţelepciunea bătrânească, patriarhală, a boierului Enache Damian. Şi drama Boieri şi ciocoi, apărută în 1873,    idealizează vechea boierime de ţară. Decăderea boierimii şi ridicarea burgheziei constituie un proces sugerat în Ginerele lui Hagi Petcu.

Debutând, ca autor dramatic, în 1840, cu Farmazonul din Hârlău, Alecsandri produce la început scrieri facile, cu o mişcare vodevilistică şi bufă, speculând, dar fără multă inventivitate, comicul de situaţii. Operetele (Crai nou, Scara mâţei, Harţă Răzăşul, Paracliserul sau Florin şi Florica) au, cele mai multe, muzică de Al. Flechtenmacher. În piesele consacrate faimoasei Chiriţa, cu multiplele ei înfăţişări (Chiriţa în Iaşi sau Două fete ş-o neneacă, Chiriţa în provincie; Chiriţa în balon, Cucoana Chiriţa în voiagiu), sunt asumate sugestii din La Comtesse d’Escarbagnas de Moliere, La Fausse Agnes de Destouches, Madame Angot ou La Poissarde parvenue de Maillot. Personajul rămâne, cu toate acestea, prin implantarea într-un mediu specific, o creaţie originală, plină de haz, sortită unei cariere triumfale, aceasta şi datorită unor interpreţi ca Matei Millo sau, mai încoace, Miluţă Gheorghiu. În „cânticelele comice”, Alecsandri configurează o „galerie de tipuri contimporane”, unele imortalizând figuri pe cale să dispară (Surugiul, Paraponisitul, Barbu Lăutarul), altele înfăţişând imperisabili marţafoi (Sandu Napoilă ultraretrogradul, Clevetici ultrademagogul). Satira e mai densă în „cânticele”, siluetele sunt mai pregnante, în genere, decât în comedii, care, şi ele, se structurează în jurul câte unui tip fistichiu, ilariant ori cu hazoase monomanii. După 1874, Alecsandri nu mai scrie piese vesele. În 1880, dă la iveală o încântătoare feerie, Sânziana şi Pepelea, de răsfrângeri folclorice, dar şi presărată cu tâlcuri şi aluzii politice transparente. Nici în drame, mai cu seamă în cele de până la 1878 (Lipitorile satelor ş.a.), comicul nu e absent, converţindu-se însă, printr-o lejeră alchimie, în grotesc.

De prin 1878-1879, se petrece cu Alecsandri o metamorfoză. Un aer meditativ ia locul minei veşnic surâzătoare. Ancorat într-un spaţiu al literaturii grave, dramaturgul îşi pune în gând să edifice o trilogie istorică având ca protagonişti pe Jolde, Lăpuşneanu şi Despot. Singurul proiect dus la îndeplinire este Despot-Vodă, dramă tutelată de Victor Hugo (Ruy Blas), dar asimilând şi o experienţă autohtonă (Răzvan şi Vidra de B. P. Hasdeu). Apreciată de Eminescu, piesa, care nu se ţine strict de adevărul istoric, are o desfăşurare spectaculoasă, apelând la efecte de melodramă, ca şi la alte procedee din panoplia romantică (travesti, situaţii-limită, lovituri de teatru, tirade — despre soartă, cu ale ei căderi şi înălţări, despre glorie şi deşertăciunea ei). Despot este văzut ca un aventurier îmboldit de ambiţia încoronării, care piere nu datorită unui destin potrivnic, ci fiindcă, în patima lui pentru putere, încalcă legile şi tradiţiile pământene, pierzându-şi încrederea celor din jur şi, îndeosebi, a norodului. O apariţie bizară, cu pigmentări burleşti, este aceea a nebunului Ciubăr vodă, surescitat de visuri de mărire, dar transformându-se, în ultimele scene, printr-o neverosimilă tumbă, într-un călugăr fanatic şi răzbunător.

Ca să-şi mai alunge tristeţea care începuse a-i da târcoale în anii dinspre senectute, Alecsandri se cufundă în lectura unor clasici ai Antichităţii (Horaţiu, Ovidiu, Vergiliu), meditând – temă nouă în dramaturgia lui – cu un strop de amărăciune, dar şi cu înţelepţie, la condiţia poetului care, ajuns la o vârstă când se cade să renunţe la patimile lumeşti, îşi găseşte un aristocratic refugiu în studiu şi creaţie. Prin Horaţiu (din Fântâna Blanduziei, 1884), ca şi prin Ovidiu (din drama cu acelaşi nume, 1885), el îşi mărturiseşte propriile frământări şi nelinişti. În Ovidiu viziunea exilatului muribund resuscită idealurile paşoptiste de odinioară. Pentru a explica relegarea poetului latin la Tomis, dramaturgul alege o versiune romanţioasă.

Alecsandri a avut urmaşi nu doar în cuprinsul literaturii dramatice româneşti (Iosif Vulcan, V. A. Urechia, Gh. Bengescu-Dabija), el exercitând o înrâurire şi asupra începuturilor teatrului bulgar (D. P. Voinikov, Civilizaţia rău înţeleasă, 1871). Apoi, Iaşii în carnaval anticipă D-ale carnavalului de I. L. Caragiale; un personaj cum este Clevetiri (din Sgârcitul risipitor) îi prevesteşte pe Caţavencu, Farfuridi sau Rică Venturiano. Rusaliile în satul lui Cremine prezintă asemănări cu O noapte furtunoasă de I. L. Caragiale, dar şi cu Trei crai de la răsărit de B. P. Hasdeu.

Un romantism de împrumut fardează primele pagini de proză ale lui Alecsandri. Inspirată probabil de La Bouquetiere des Champs Elysees de Paul de Kock şi Valory, Buchetiera de la Florenţa, prima lui scriere în proză, publicată în 1840 în „Dacia literară”, e un „prinos Italiei şi romantismului”. Personaje exaltate, prinse în vârtejul unor patimi devoratoare, se zbuciumă amarnic într-un cadru somptuos, dar şi lugubru. O atmosferă tenebroasă, cu fulgerări terifiante, împânzeşte Muntele de foc (din Călătorie în Africa). Încercarea de roman Dridri, a cărei primă parte e întocmită în felul romanului lui Paul de Kock şi Alphonse Karr, şi romanul cu tentă autobiografică, neterminat, Mărgărita au, la fel, o pulsaţie romanţioasă.

Predominantă, în proza lui Alecsandri, fie că e vorba de povestiri romantice, de tablouri de moravuri (Balta Albă, Borsec) ori de însemnări de călătorie, este evocarea, îndeosebi acel tip de evocare pe care îl pretind scrisorile. Scriitorul, al cărui atu nu e, în nici un caz, facultatea invenţiei, are o mlădioasă fibră de memorialist. E, în firea uşoară şi boemă a fericitului Alecsandri, un duh al nestatorniciei, o înfrigurare, un neastâmpăr de a nu sta locului, sub irezistibilul apel al unor meleaguri cât mai îndepărtate, unde vrăjmăşia iernii nu-l poate ajunge. Dar, oricât s-ar supune pornirilor lui de hoinar, peregrinul moldovean, cuprins de nostalgii, îşi întoarce mereu privirea spre zările de acasă. Aici, în liniştea conacului de la Mirceşti, va avea răgaz să depene, cât amintindu-şi, cât închipuindu-şi, „scene vesele din Franţia, scene politice din Italia, scene pitoreşti din Orient”.

Fondul naraţiunilor lui Alecsandri este, aşadar, autobiografic, naraţiunile îmbrăcând de-a dreptul forma relatării de călătorie. În 1847, el consemnase într-un Jurnal de călătorie în Italia idila cu Elena Negri. Prin 1862-1863, intenţiona să-şi înmănuncheze amintirile de călătorie într-un volum – Istoria călătoriilor mele. Pregătea, de asemenea, pentru o ediţie postumă, o carte care urma să se cheme Istoria misiilor mele diplomatice. O schiţă cum este Iaşii în 1844 e provocată de o „primblare pitorească” prin urbea care etalează atâtea frapante contraste: un „teatru curios, decorat cu palaturi şi bordeie lipite împreună”. Alte contraste, insolit amalgam de Orient şi Occident, îl perplexează, la Balta Albă, pe vizitatorul neprevenit (un franţuz, în cazul de faţă), făcându-l să aibă uimiri de călător ingenuu (Balta Albă). Cozeur fermecător, Alecsandri seduce prin umorul fin şi o bună dispoziţie plină de antren (Borsec ş.a.). Doar uneori, ca în Vasile Porojan, aducerile-aminte se aburesc de o uşoară duioşie, cu irizări de lirism. Altfel, în proza aceasta dezinvoltă, cu voluptuoase digresiuni, metaforele sunt rare, epitetul convenţional. Totul e sprintenă relatare şi dialog suculent (Istoria unui galbân, nuvelă de tip picaresc).

Dar naratorul are şi ochi de pictor, preocupat să surprindă variaţiile cromatice, modificările unor privelişti, din faptul zilei şi până la căderea nopţii, când contururile devin tremurătoare
şi parcă ireale. El este un descriptiv, limpede şi luminos, de peisaje cu linii clare, un solar ahotnic de a se desfăta în splendoarea calmă a spaţiului în care spiritul său se regăseşte, cel mediteranean. Contemplaţia nu se fixează în reverie, beatitudinea se perturbă lesne, căci memorialistul, înclinat să vadă lucrurile mai mult sub latura lor amuzantă, nu se lasă în voia extazelor. Cu o vorbă de duh, cu o glumă, sublimul este iute readus la proporţiile normale. Ca şi la A. I. Odobescu, digresiunea e la loc de cinste într-o asemenea proză, iscată pentru plăcerea proprie, dar şi întru desfătarea unui presupus auditoriu. Altfel, Alecsandri e un bun observator, el schiţând, după o „răpide ochire”, câte un pertinent tablou de epocă (Constantin Negruzzi). Rememorând întâmplările anului de graţie 1848, recurge şi la inflexiuni grave, pioase chiar, evocarea personalităţii lui N. Bălcescu (dar şi a lui A. Russo, C. Negruzzi, D. Rallet) fiind pentru el o „datorie sacră”. Alertă, fluidă, delectantă, memorialistica sa a fost să fie de bun augur pentru proza artistică românească.

Alecsandri este un epistolier de rasă, scrisorile lui surâzătoare, pline de duh (în româneşte şi franţuzeşte), având o netăgăduită calitate literară. Destinate unor personalităţi ale epocii (AL I. Cuza, M. Kogălniceanu), unor prieteni (I. Ghica şi N. Bălcescu), unor cunoscuţi sau unor membri ai familiei, aceste mesaje confidenţiale reconfirmă şi întregesc imaginea reconfortantă a unui privilegiat al sorţii. Literatura română modernă nu e de conceput în afara prezenţei sale carismatice.

Alecsandri a colectat, a editat şi înfrumuseţat poezia populară. A introdus genuri nouă în literatură şi a cultivat toate genurile literare şi aproape toate speciile acestor genuri, de la fabulă până la roman. […] La orice răspântie a istoriei şi culturii române din o bună parte a veacului trecut, îl găseşti pe Alecsandri.
G. Ibrăileanu

Alecsandri nu este numai un deschizător de drumuri, ci primul nostru scriitor complet, cu operă demnă de a fi menţinută real şi nu doar ipotetic, în toate cele trei compartimente ale ei: poezie, teatru şi proză.
I. Negoiţescu

*****

sursa: Academia Română. Dicţionarul general al literaturii române, vol. I, A-B, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2004

About these ads

6 responses

  1. este foarte lunga viata si opera lui dar este foarte bine !!!!

  2. frumoasa tare!!!!!!!

    1. da…interesant… m a ajutat f f mult

  3. Bun de tot si f.faina

  4. multumesc intenet!!!

  5. este foarte misto

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s

%d bloggers like this: