Aici începe cea dintâi deznădejde a lui Miguel de Cervantes. Este cel dintâi semn real al destinului său potrivnic. Scrisorile de recomandaţie ale şefilor săi îl preschimbă într-un sclav menit răscumpărării, iar împărţirea sclavilor este dată pe seama unui personaj sinistru, Dali Mami.
Sclav în Alger Algerul l-a primit cu cerul lui strălucitor. Pentru ce atâta soare, dacă niciodată o mai adâncă deznădejde omenească n-a fost acoperită cu o mai frumoasă mantie? Algerul este cuibul pirateriei, labirint a toate soiurile de seminţii care-şi plâng libertatea. Unii vor munci, alţii vor fi ţinuţi în lanţuri până la sosirea sumei de răscumpărare. Şi pentru Cervantes e atât de mare! Douăzeci de mii de captivi împart cu el mizeria în acest morman de bălegar luminos care se numeşte Alger. Merg pe uliţe cu boneta lor roşie pentru a putea fi recunoscuţi, dar sunt identificaţi mai cu seamă după mizeria lor, acea mizerie care face să trăiască din nefericirea lor treizeci de mii de spectatori.
Cervantes, înlănţuit în firida lui de piatră, nu geme. După unii martori, a scris şi versuri, şi tot el, cu felul lui de a fi, i-a convins în două rânduri pe captivi să fugă. După încercările lor de evadare captivii sunt şi mai straşnic înlănţuiţi, deşi Asan-Bey a pus la gleznele lui Miguel de Cervantes lanţuri de argint pentru a-i cinsti vitejia. Persoane de condiţie dubioasă, oameni de prin port, o necurmată scursură de inşi deşuchiaţi şi de renegaţi fac pe mijlocitorii între ei şi cei ce vor să le aducă salvarea. Sosesc neîncetat călugări redemptorişti ca să-i răscumpere. Într-un rând, nefiind bani de ajuns, este răscumpărat Rodrigo de Cervantes, iar nu Miguel. Ce nenoroc!
Şi totuşi, nenorocirile sale sunt pe cale de-a lua sfârşit. Călugării trinitari Juan Gil şi Antonio de la Bella au răscumpărat atunci peste o sută de captivi. Lor le-a încredinţat dona Leonor Cortinas, pentru viaţa fiului ei Miguel, ultimul ban. Aproape cinci ani în Alger, Doamne Dumnezeule! Dar, în cele din urmă, sosesc la Denia, în Spania, pământul dorit: «Să coborâm pe uscat, să sărutăm pământul. » Cervantes a împlinit 33 de ani.
Din nou acasă Nu-i uşor să baţi la o poartă pe care nu o cunoşti, dar în dosul căreia se află ceea ce atât de mult doreşti. Aşa trebuie să fi bătut Miguel cu ciocanul în uşa căsuţei sărace a tatălui său, chirurgul Rodrigo de Cervantes, unde locuiesc, laolaltă cu părinţii, sora sa, Andrea, şi fiica ei, Constanza de Ovado y Magdalena, Andrea având încă de pe atunci frumuseţea veştejită, dar pretinzând să fie luată de nevastă, chiar şi prin sentinţa de acţiune judecătorească, de către ultimul ei amant. Mama lui e o bătrânică blajină şi prăpădită de pe urma vieţii ei grele. Cum a mai răvăşit-o vântul vieţii! Şi de ce fiul ei ţine braţul stâng la spate ? Da, mamă, da, Miguel n-are dintr-însul decât un ciot şi i se spune Ciungul.
Dar viaţa este plină de trufie şi de încăpăţânare, ne urmează fără să ne ceară voie, umblă cu noi silindu-ne să-i primim tovărăşia, în felul acesta s-a pomenit şi Miguel de Cervantes apăsat de griji alături de familia sa, trăind atât de lipsit, încât se hotărăşte să ceară, să reamintească povestea sa, să trimită memorii, doar-doar s-o găsi cineva care să-l ia în seamă pe soldatul din Italia, din Grecia, din Alger încă din captivitate i-a trimis lui Mateo Vazquez de Leca, prietenul său, secretar al lui Filip al II-lea, un memoriu în versuri, astăzi faimos, pe atunci nici măcar citit. Cei mari sunt atât de ocupaţi cu noul regat al Portugaliei, cucerit de Ducele de Alba! Ne putem da seama că Madridul, acum capitală a lumii, cu viaţa lui pestriţă şi zgomotoasă, nu este un loc potrivit pentru meditaţie, şi timpul i se scurgea între San Felipe, sediul bârfelilor, şi frecventarea teatrelor, Miguel fiind un admirator al lui Lope de Rueda, pe care-l văzuse jucat încă din copilărie.
Acum Miguel e şi el autor dramatic. A scris o foarte frumoasă tragedie — Asediul Numanciei — şi o « comedie» pe tema captivilor — Temniţele din Alger; dar stau să-l pândească monstruoasele zâne ocrotitoare ale lui Lope de Vega, care, peste câţiva ani numai, îşi va întrona « monarhia comică ».
În căutarea unei slujbe De ce să nu se ducă şi el în noul regat? Portugalia e o binecuvîntată ţară verde, unde Miguel îi poate întâlni pe prietenul său Vazquez, pe tovarăşul său de captivitate, don Antonio de Toledo, fratele ducelui de Alba. Ca şi regele Filip, care trimite din Lisabona cele mai duioase scrisori primite vreodată de fiii săi, trăieşte şi Cervantes în Portugalia clipele sale cele mai luminoase. S-ar părea chiar că începe să-l însoţească o anumită favoare, fiindcă e trimis la Oran într-o misiune strict confidenţială şi i se dau cincizeci de ducaţi de aur, ceea ce-l face pe Miguel să se încredinţeze că norocul îi zîmbeşte din nou. Când se
S-ar părea că Miguel şi-a trăit aici ultimele clipe de ambiţie curteană. Ce aduce cu el din Portugalia când se întoarce la Madrid? O carte, o carte în care amestecă versuri vechi cu entuziasme noi: Galatea. La Madrid îl aşteaptă veşnica boală a încurcăturilor economice de care au suferit, endemic, şi el şi familia sa. Adevărul este că în acel du-te-vino în căutare de bani vedem întrucâtva imaginea scriitorului de atunci şi de totdeauna.
Iubire risipită Miguel a cunoscut-ope Ana de Rojas, cunoscută printre actorii ambulanţi sub numele de Ana Franca. Asta da, dragoste! Miguel a găsit un editor pentru Qalatea, pe Blas de Robles, şi cartea a dedicat-o lui Ascanio de Colonna, abate de Santa Sofia. Cervantes nu mai e fericit când pleacă de-acasă, ci numai când se-ntoarce. Îl aşteaptă acolo două fiinţe: Ana şi fiica sa, Isabelita. Actriţa îl primeşte de obicei prost, pentru că nu-şi dă bine seama care mai poate fi însemnătatea scriitorilor de comedii, o dată ce există marii actori care le improvizează ei singuri cu talentul lor. Îi e greu s-o educe şi s-o domesticească pe Ana Franca a lui, care rezistă şi se dă în lături, împotrivindu-se ca o sălbăticiune. Şi la ce foloseşte că a scris Piesa amuzantă (La entretenida), sau Zăpăcita (La confusa), dacă sunt comedii care nu se reprezintă? Într-o bună zi amorul îi zboară din colivie, lăsând acolo o copiliţă care plânge. Când tatăl ei dă să deschidă uşa, o găseşte pe Isabelita mâncîndu-şi degeţelele şi lacrimile, în timp ce vecinele îi desluşesc cum a fugit maică-sa cu actorul Alonso Rodriguez, impresar de comedii. Ce proastă! Nici numele ei, nici al acelui actor care i-a fost soţ nu vor rămâne scrise pentru posteritate, ci numai numele bietei fiinţe dispreţuite care o îmbrăţişează pe Isabelita, presimţind că nici povara ei atât de uşoară nu va putea fi ţinută pe braţele sale.
Un cămin sărac şi rece îl aşteaptă pe Miguel de Cervantes la Toledo. S-a isprăvit acum cu dragostea veselă şi zgomotoasă a actriţei; bărbatul de 40 de ani trebuie să se aşeze. Cei o mie trei sute treizeci şi şase de reali pe care i-i aduce Galatea, precum şi o oarecare stimă de care se bucură de pe urma comediilor nu erau o avere îndestulătoare ca să-i acopere nevoile. Să se însoare? Şi de ce nu?
Eşecul căsătoriei Părinţii i-au oferit o logodnică, pe dona Catalina de Salazar Palacios y Vozmediano, rudă mai depărtată de-a lor, care trăia cu mama ei în Esquivias. Peste câteva zile Cervantes îşi făcu intrarea în sat. « Acesta e Miguel! » o fi zis preotul, prezentându-l. Copila Catalina l-o fi privit cu o uşoară mirare scandalizată, văzându-l atât de bătrân şi de gălbejit. Mama o fi găsit foarte convenabilă acea anumită vârstă, care-l scutea de ştrengării, în timp ce Miguel, nici vorbă, speriat la gândul că va deveni un om aproape bogat, îşi pleca privirile în faţa celor o sută optzeci şi două de mii două sute nouăzeci şi şapte de maravedis, pe care-i avea de zestre viitoarea sa soţie.
Nouăsprezece ani! Cătălina are 19 ani şi un frate preot, Francisco Palacios. Pământurile sunt roditoare, bune pentru vii. În schimb, o viaţă stearpă avea să-l întâmpine în intimitatea donei Catalina, foarte sigură de foaia ei dotală, ce a fost înregistrată pe ziua de 9 august 1586 în faţa lui Alonso de Aquilera, notar din Esquivias, locul unde s-a dus să trăiască Cervantes.
Căsătorit? Liniştit? Mult va mai râde mai târziu, în interludiul său, Judecătorul de divorţuri, pe seama liniştii celor căsătoriţi. Bogat? Dar fără a dispune de nimic! Dona Catalina era o femeie pe care o speriau isprăvile cavalerilor vii şi o entuziasmau bravurile cavalerilor de prin cărţi. Niciodată nu l-a lăsat pe Miguel să vorbească de adevăratele aventuri întâmpinate de realii eroi. Cervantes ajunse să dorească până şi lanţul care-i strângea piciorul în fortăreaţa algeriană. Ce plictisitor şi ce trist îi apărea satul! Cine avea să treacă pe dinaintea ferestrelor lui? Un moşneag, un măgar, un copil, un câine? Şi ce vecini? Ţesătorul, morarul, crâşmarul, curelarul?
Cătălina şi Miguel continuau să se ciocnească: unul cu orgoliul lui, cealaltă cu zgârcenia ei. Catalina se prefăcea că nu-i cunoaşte meritele, în timp ce el râdea de cărţile mincinoase pe care o rudă de-a ei, Alonso de Quijada, i le dădea de citit. Ce cămin tăcut, rece, puţin atrăgător! Într-o bună zi Miguel socoti că-i e de ajuns, porunci să i se pună şaua pe catâr şi părăsi casa din Esquivias fără a mai întoarce capul. Câmpiile din La Mancha se deschiseră să-l primească.
Ce tristă slujbă Cervantes se avântă în câmpul unei îndeletniciri grele. La Madrid trăiesc mama şi surorile lui, cărora li s-a mai adăugat şi Isabel de Saavedra, copila dragostei sale. În 1585 pleacă la Sevilla, unde, cum spune, « avui alte lucruri cu care să mă îndeletnicesc ». Ajunge comisar pentru aprovizionarea flotei. Lui Miguel îi cad, ca un blestem, sorţii să fie tocmai el anticavalerul rătăcitor, omul care trebuie să numere bani şi să-i scoată cu binele sau cu anasâna, ridicînd bâta regelui asupra văduvelor şi orfanilor în loc să-i ajute în numele lui.
Ce tristă slujbă pentru Miguel! S-au sfârşit măreţele bătălii în care putea să-şi piardă mîna, dar în bătălia care începe poate să-şi piardă onoarea. Se duce în multe locuri şi pretutindeni îl primesc cu strigăte, pentru ca toţi să se pregătească sau să fugă: «Comisarul regelui! Comisarul regelui!» ca şi cum ar striga către vecini că vin hoţii. Şi aşa în toate satele, speriind fetele, făcîndu-i pe nevoiaşi să-l blesteme, cunoscând hanuri de toată mâna şi purici de toate soiurile, încercînd pe pielea lui asprimea perinilor străine şi tovărăşia unei adunări atât de pestriţe de oameni, încât nici un alt scriitor spaniol nu va da la lumină în romanele sale atâtea personaje.
Cervantes e sătul până peste cap de drumuri. Nu mai poate. Ar fi mai bine să le pună capăt. În 1590, lui Cervantes i se cere să dea desluşiri despre cantităţile colectate de el. Socotitorul Cetina a găsit şapte sute nouăzeci şi cinci de reali lipsă. Răspund garanţii lui Cervantes. Viaţa trebuie să-i fi devenit foarte grea, fiindcă în luna noiembrie, când la Sevilla prind să se ridice negurile de pe Guadalquivir, actorul-hangiu Tomas Gutierrez — care a stăruit tot timpul pe lângă el: « Miguel, de ce nu scrii o comedie în care să râdă doi inşi, că eu o să găsesc o curte unde să se reprezinte! » — a trebuit să se pună chezaş ca nişte negustori să-i livreze prietenului său stofă pentru un rând de haine.
Nenorocirea începu să-l caute cu înverşunare pe Miguel de Cervantes, care trebuie să dea socoteală de banii ce lipseau. Nenorocirea, care i-a călcat pe urmele paşilor până la temniţă, a izbucnit în râs văzând că nimeni nu dădea un ban garanţie pentru acest om uscăţiv şi trist.
*******
prima parte aici
partea a treia aici
*****
sursa: Cervantes, Don Quijote de la Mancha, Traducere de Ion Frunzetti și Edgar Papu, Cu un cuvânt înainte de Maria Teresa Leon, Postfața de Ovidiu Drîmba, Editura pentru literatura universală, Bucureşti, 1965
ISTORII REGĂSITE 