Viaţa şi opera lui Beethoven


Ludwig van Beethoven (botezat pe 17 decembrie 1770 – 26 martie 1827) este considerat cea mai importantă personalitate a perioadei de tranziţie dintre epoca clasică şi cea romantică a muzicii clasice occidentale, unul dintre cei mai faimoşi şi mai influenţi compozitori ai tuturor timpurilor.

Beethoven a fost nepotul unui muzician de origine flamandă, pe nume Lodewijk van Beethoven (1712-1773), şi a fost botezat după bunicul său, Lodewijk fiind similarul olandez al numelui Ludwig. Bunicul său a fost angajat cântăreţ la curtea principelui elector din Köln, devenind ulterior capelmaistru (director muzical). El a avut un fiu, Johann van Beethoven (1740-1792), care a servit ca tenor în aceeaşi instituţie muzicală, oferind şi lecţii de pian, respectiv de vioarà, pentru a-şi suplimenta veniturile. Johann s-a căsătorit în 1767 cu Maria Magdalena Keverich, fiica lui Johann Heinrich Keverich, bucătar-şef la curtea arhiepiscopiei din Trier.

Beethoven s-a născut la Bonn, fiind botezat în rit romano-catolic la 17 decembrie 1770. Se presupune, astfel, că a venit pe lume în ziua precedentă, pe 16 decembrie. În epoca respectivă, copiii erau, de obicei, botezaţi a doua zi după naştere şi este cunoscut că atât familia lui Beethoven, cât şi cea a profesorului Johann Albrechtsberger au sărbătorit ziua de naştere pe 16 decembrie. Dintre cei şapte copii ai lui Johann van Beethoven, doar al doilea, Ludwig, şi alţi doi fraţi mai mici au trecut de pragul copilăriei. Caspar Anton Carl s-a născut pe 8 aprilie 1774, iar Johann Nikolaus, mezinul, a văzut lumina zilei la 2 octombrie 1776.

Primul profesor de muzică al lui Beethoven a fost tatăl său. Se pare că Johann van Beethoven a fost un instructor dur şi că micul Beethoven ,,trebuia să stea în faţa clapelor, având deseori lacrimi în ochi“. Ştim, de asemenea, că, în acea perioadă, Johann era un alcoolic notoriu. Beethoven a avut parte şi de alţi profesori locali, precum organistul curţii, Gilles van den Eeden (decedat în 1782), Tobias Friedrich Pfeiffer (un prieten de familie, care i-a predat lui Beethoven lecţii de pian) şi o rudă, Franz Rovantini (pentru vioară şi viola).

Talentul său muzical s-a manifestat de timpuriu. Johann, conştient de succesele în domeniu ale lui Leopold Mozart (tatăl lui Wolfgang Amadeus), a încercat să-şi exploateze fiul ca pe un
adevărat copil-minune, susţinând că Beethoven avea vârsta de şase ani (el având, de fapt, şapte) când a apărut pe afişul debutului său public din martie 1778.

În 1779, Beethoven şi-a început studiile cu Christian Gottlob Neefe, considerat, la acea vreme, cel mai bun profesor din Bonn, devenit organistul curţii în acelaşi an. Neefe l-a învăţat pe Beethoven compoziţie şi, prin luna martie 1783, l-a ajutat să scrie prima compoziţie publicată: un set de variaţiuni pentru clavecin. La scurt timp, Beethoven a inceput să lucreze cu Neefe, ca asistent al organistului, iniţial fără să fie plătit (1781) şi apoi în calitate de angajat al capelei curţii (1784), sub bagheta capelmaistrului Andrea Luchesi. Primele trei sonate pentru pian, intitulate Kurfürst (Electoral), dedicate principelui elector Maximilian Friedrich, au fost publicate în 1783. Maximilian Friedrich, care a murit în anul 1784, nu cu mult după numirea lui Beethoven ca asistent al organistului, a remarcat talentul lui Beethoven, sponsorizând şi încurajând studiile muzicale ale tânărului.

Maximilian Franz, succesorul lui Maximilian Friedrich ca principe elector de Bonn, era cel mai tânăr fiu al împărătesei Maria Tereza a Austriei. El a făcut schimbări remarcabile la Bonn. În urma ecourilor privind iniţiativele intreprinse la Viena de către fratele său Iosif, el a introdus reforme bazate pe filosofia iluministă, acordând atenţie sporită educaţiei şi artei. Adolescentul Beethoven a fost cu siguranţă influenţat de aceste schimbări. De asemenea, el a fost puternic influenţat în acest moment şi de ideile predominante ale masoneriei, de vreme ce Neefe şi alţii din jurul lui erau membri ai lojei locale a Ordinului Illuminati.

Beethoven a plecat spre Viena, pentru prima dată, în martie 1787, în speranţa de a studia alături de Wolfgang Amadeus Mozart. Din nefericire pentru tânărul Beethoven, după numai două săptămâni de şedere în capitala austriacă, a aflat că mama lui era grav bolnavă şi, prin urmare, a fost forţat să se întoarcă acasă. Aceasta a murit la scurt timp, iar tatăl său a căzut şi mai adânc în patima beţiei. Drept urmare, Beethoven a devenit responsabil pentru îngrijirea celor doi fraţi mai mici, fiind obligat astfel să-şi petreacă următorii cinci ani în Bonn.

Beethoven a făcut cunoştinţă cu un număr de persoane care au devenit figuri importante în această epocă a vieţii sale. Franz Wegeler, un tânăr student la medicină, l-a introdus în familia von Breuning. Beethoven a petrecut mult timp la reşedinţa von Breuning, unde a luat contact cu literatura germană şi clasică şi a oferit lecţii de pian unora dintre copii. Atmosfera din familia von Breuning era mai puţin stresantă decât cea a propriului cămin, care devenea din ce în ce mai dominată de strictul control şi de căderea în alcoolism a tatălui său. Tot în această perioadă, Beethoven a ajuns în atenţia contelui Ferdinand von Waldstein, care i-a devenit bun prieten şi susţinător financiar de-a lungul întregii sale vieţi.

În 1789 a obţinut o sentinţă judecătorească prin care jumătate din salariul tatălui său îi revenea direct pentru a putea acoperi cheltuielile necesare întreţinerii familiei. De asemenea, a contribuit la veniturile familiei cântând la violă în cadrul orcbestrei curţii.

Cariera vieneză

Cu ajutorul principelui elector, Beethoven s-a mutat în 1792 la Viena. Aici s-a întâlnit cu Joseph Haydn, cu care, probail, făcuse cunoştinţă la sfârşitul anului 1790, când acesta, în drum spre Londra, s-a oprit la Bonn, în preajma Crăciunului. Ulterior s-au reîntâlnit în luna iulie 1792 la Bonn, cu ocazia revenirii lui Haydn din Anglia, când, mai mult ca sigur, au fost făcute aranjamentele ca Beethoven să studieze cu bătrânul maestru. Beethoven a început să compună un număr semnificativ de lucrări (care nu s-au publicat la acea vreme şi cele mai multe sunt astăzi enumerate ca lucrări fără număr de opus), care demonstrau abordarea tot mai complexa a tonalităţii şi o maturizare a stilului. Muzicologii au descoperit, într-un set de variaţiuni scrise în 1791, o temă similară cu cea regăsită în Simfonia a III-a. Pe fondul zvonurilor de ieşire a Franţei din război, Beethoven a părăsit Bonnul în noiembrie 1792, stabilindu-se la Viena. La scurt timp după sosirea lui în capitala Austriei, a aflat că tatăl său a murit. În nota de rămas- bun către Beethoven, contele Waldstein scria: „Prin strădanie neîntreruptă, vei primi spiritul lui Mozart din mâinile lui Haydn”.

Beethoven nu şi-a focalizat atenţia imediat pe calitatea sa de compozitor, ci mai degrabă s-a dedicat studiului şi cântatului la pian. Lucrând sub conducerea lui Haydn, a căutat să domine cât mai bine contrapunctul. Concomitent, a luat lecţii de vioară de la Ignaz Schuppanzigh. La începutul aceastei perioade, a primit, de asemenea, instrucţiuni ocazionale de la Antonio Salieri, cu deosebire în ce priveşte stilul italian al c0mpoziţiei vocale. Relaţia dintre cei doi s-a păstrat până prin 1802. Lecţiile primite de la Haydn nu păreau a-şi arăta roadele, Beethoven susţinând că lui Haydn nu-i prea păsa de el şi că deseori îi repugnau ideile sale muzicale. Oricum, plecarea în 1794 a lui Haydn la Londra ar fi putut să-l determine pe Beethoven să se reîntoarcă acasă, dar a ales să rămână în Viena, continuând asiduu instrucţia metodica şi sârguincioasă a contrapunctului cu Johann Albrechtsberger şi cu alţi profesori.

Deşi bursa principelui elector expirase, un număr de nobili vienezi i-au recunoscut talentul şi i-au oferit sprijin financiar – printre aceştia, prinţul Franz Joseph Lobkowitz, prinţul Karl Lichnowsky şi baronul Gottfried van Swieten.

Prin 1793, Beethoven şi-a câştigat reputaţia de improvizator în saloanele nobiliare. Totodată interpreta deseori la clavecin preludiile şi fugile lui J.S. Bach din Clavecinul bine temperat. De asemenea, prietenul său Nikolaus Simrock a început publicarea compoziţiilor sale, prima fiind, se pare, un set de variaţiuni. În 1794, Beethoven a petrecut mult timp compunând. Pe la 1793 se bucura în capitala austriacă de reputaţia unui pianist virtuoz. În martie 1795, Beethoven prezintă în faţa publicului vienez o primă lucrare concertantă pentru pian. Din lipsa existenţei unor documente clare, este incert dacă e vorba despre primul sau despre al doilea concert pentru pian, ambele având partituri asemănătoare (nefinalizate şi nepublicate vreme de mulţi ani). La scurt timp după acest eveniment, Beethoven a făcut aranjamente pentru a-şi publica prima compoziţie semnată cu un număr de opus: trio-ul pentru pian, Opus 1. Lucrarea a fost dedicată protectorului său, prinţul Lichnowsky, bucurându-se de un real succes financiar. Profitul obţinut i-a acoperit lui Beethoven cheltuielie de trai pentru aproape un an de zile.

Maturitatea muzicală

Între 1798 şi 1802, Beethoven a abordat ceea ce el considera a reprezenta culmile compoziţiei muzicale: cvartetul de coarde şi simfonia. Cu primele şase cvartete de coarde (Opus 18), create între 1798-1800 (scrise la cererea prinţului Lobkowitz şi dedicate acestuia) şi cu publicarea lor în 1801, respectiv cu prima audiţie a primei şi a celei de a doua simfonii, din 1800 şi 1802, Beethoven şi-a câştigat o largă apreciere, fiind considerat unul dintre reprezentanţii cei mai importanţi ai generaţiei de tineri compozitori ai perioadei clasice de după Haydn şi Mozart. El a continuat să se aplece şi asupra altor f0rme muzicale, punctul de cotitură reprezentându-l sonatele pentru pian, precum bine-cunoscuta Patetica, Opus 13 (dedicată prinţului Lichnowsky), pe care Cooper o descrie ca ,,depăşi[nd] oricare dintre compozitiile sale anterioare prin tărie de caracter, profunzime emoţională, grad de originalitate, ingeniozitate şi manipulare de motive şi de tonalitate”. Beethoven şi-a completat în 1799 şi Septet-ul (Opus 20), una dintre cele mai cunoscute lucrări din timpul vieţii sale.

Pentru prima audiţie a Simfoniei I, Beethoven a închiriat Burgtheater pe 2 aprilie 1800 şi a pus în scenă un amplu program muzical, inclusiv lucrări de Haydn şi de Mozart, precum şi Septet-ul, Simfonia I şi unul dintre concertele sale pentru pian (partiturile acestor trei lucrări din urmă nefiind publicate încă la acea vreme). Concertul, pe care Allgemeine musikalische Zeitung l-a descris ca fiind „cel mai interesant concert după o lungă perioadă de timp“, nu a fost lipsit de ecouri negative, printre alte critici aduse numărându-se faptul că „artiştii nu s-au deranjat să acorde nici o atenţie solistului“.

Cu toate influenţele de netăgăduit ale lui Mozart şi Haydn, şi cu influenţele stilistice ale altor compozitori, cum ar fi Muzio Clementi, melodiile, evoluţia muzicală, apelul la modulaţii şi la texturi, specificul emoţional al partiturilor beethoveniene sunt departe de orice similitudine cu ei. Acest fapt a sporit impactul de care s-au bucurat lucrările publicate pentru prima dată. Până la sfârşitul anului 1800, Beethoven şi muzica lui se bucurau de mare cerere din partea protectorilor şi a editorilor.

În luna mai 1799, Beethoven a dat lecţii de pian fiicelor contesei maghiare Anna Brunsvik. Între compozitor şi fiica mai mare, Josephine, s-a înfiripat o relaţie care a fost mereu subiectul unor speculaţii. La scurt timp, ea s-a căsătorit cu contele Josef Deym, Beethoven continuând să fie un oaspete constant în casa lor, fiind profesor şi cântând la petreceri. Josephine a păstrat o anumită distanţă în relaţia ei cu Beethoven până în 1804, când Deym a murit.

Între 1801 şi 1805, Beethoven a fost profesorul lui Ferdinand Ries, care a devenit mai târziu compozitor şi a scris Beethoven remernbered, o carte despre întâlnirile lor. Tânărul Carl Czerny a studiat de asemenea cu Beethoven între 1801-1803, devenind el însuşi un renumit profesor de muzică - Franz Liszt a fost unul dintre elevii săi – şi organizând la Viena, în 1812, prima audiţie a Concertului nr: 5 pentru pian (Imperialul).

Perioada 1800-1802 a fost dominată de două opere majore, dar Beethoven a continuat să compună lucrări mai mici, inclusiv Sonata Lunii. În primăvara anului 1801 a finalizat partitura baletului Creaturile lui Prometeu. Spectacolul s-a bucurat de un asemenea succes, încât au urmat alte numeroase reprezentaţii în 1801 şi 1802. Totodată, profitând de popularitatea sa timpurie, Beethoven s-a grăbit să publice un concert pentru pian. În primăvara anului 1802 a finalizat Simfonia a II-a, intenţionând să 0 prezinte în cadrul unui concert, anulat în ultima clipă. Prima audiţie a simfoniei a avut loc în aprilie 1803, la Theater an der Wien, unde Beethoven tocmai obţinuse postul de compozitor rezident. Alături de Simfonia a II-a, au fost interpretate şi Simfonia I, Concertul nr. 3 pentru pian şi oratoriul Hristos pe Muntele Măslinilor. Recenziile au exprimat aprecieri contradictorii, dar concertul a fost un succes financiar, Beethoven reuşind să vândă biletele la un preţ triplu faţă de costul standard.

Relaţiile de afaceri ale lui Beethoven cu editorii au început să se îmbunătăţească în 1802, cănd fratele său, Carl, şi-a asumat un rol tot mai important. Pe lângă negocierea unor preţuri mai mari pentru lucrările recent compuse, Carl a început să vândă şi o parte din creaţiile beethoveniene anterioare nepublicate şi l-a încurajat pe fratele său (împotriva voinţei acestuia) să facă aranjamente şi transcrieri ale operelor sale populare pentru diverse alte combinaţii instrumentale.

Pierderea auzului

În jurul anului 1796, Beethoven a început să-şi piardă auzul. El a suferit o formă severă de tinitus, un ,,ţiuit“ în urechi care îi făcea dificilă perceperea şi aprecierea muzicii, precum şi purtarea conversaţiilor. Cauza surdităţii lui Beethoven este necunoscută, dar a fost frecvent atribuită sifilisului, intoxicaţiei cu plumb, tifosului exantematic, tulburărilor imunitare şi chiar obiceiului de a-şi scufunda capul în apă rece pentru a sta treaz. Explicaţia, pornind de la autopsia efectuată în acele vremuri, este că a avut o „ureche interioară dilatată”, care a dezvoltat leziuni de-a lungul timpului. Datorită nivelului ridicat de plumb găsit în eşantioanele firelor de păr ale lui Beethoven, această ipoteză a fost intens analizata, dar surditatea asociată cu aceasta ia forme aproape imposibil de validat.

Începând încă din 1801, Beethoven a corespondat cu prietenii, descriindu-le simptomele şi dificultăţile pe care le întâmpina atât în viaţa profesională, cât şi în cea socială. Urmând sfatul medicului său, s-a retras între aprilie-octombrie 1802 în orăşelul austriac Heiligenstadt, aflat în imediata apropiere a Vienei, încercând a se consola cu starea lui. Acolo şi-a redactat Testamentul de la Heiligenstadt, prin care autentifică hotărârea de a-şi continua viaţa prin şi pentru arta sa.

De-a lungul timpului, pierderea auzului s-a înrăutăţit, existând chiar o poveste bine atestată referitoare la faptul că, nemaiauzind aproape deloc, la sfârşitul primei audiţii a Simfoniei a IX-a a trebuit să i se întoarcă privirea către sală pentru a vedea tumultoasele aplauze ale audienţei; neauzind nimic, a izbucnit în plâns. Pierderea auzului nu l-a împiedicat însă pe Beethoven să-şi continue activitatea componistică, dar susţinerea concertelor – ca sursă de venituri băneşti – era deosebit de dificilă. După o tentativă eşuată de a-şi interpreta în 1811 propriul Concert pentru pian nr. 5 (Imperialul), a cărui primă audiţie a fost organizată chiar de către fostul său elev Carl Czerny, nu a mai dirijat public niciodată.

O colecţie mare de instrumente destinate ajutorării auzului, cum ar fi un corn acustic special pentru urechi, poate fi văzută azi la Casa memorială Beethoven din Bonn, Germania. În ciuda disconfortului evident, Carl Czerny a remarcat faptul că Beethoven putea auzi normal sunetele rostite şi pe cele muzicale până prin anul 1812.

Beethoven a rămas complet surd în 1814. Urmare a pierderii auzului, s-a păstrat un document istoric unic: caietele sale de conversaţie. Utilizate în aproximativ ultimii cincisprezece ani de viaţă, în aceste caiete prietenii îşi scriau gândurile, astfel încât Beethoven să poată afla ce spuneau, el răspunzându-le fie oral, fie în scris. Caietele, ce conţin discuţii despre muzicá şi despre alte subiecte, reprezintă o sursă extrem de importantă pentru analizarea felului în care compozitorul simţea muzica şi a modului în care aceasta ar trebui să fie interpretată, respectiv pentru percepţia relaţiei sale cu arta. Din păcate, după moartea lui Beethoven, în tentativa de a zugrăvi o imagine idealizată a compozitorului, din 400 de caiete de conversaţie, 264 au fost distruse (şi altele au fost modificate) de către Anton Schindler.

Patronaj

Deşi Beethoven realiza venituri din publicarea operelor sale şi din reprezentaţiile publice, el depindea şi de generozitatea unor protectori, cărora le oferea spectacole particulare şi copii după lucrări, înainte de publicarea lor. Pe lângă taxele necesare prezentarii şi publicării compoziţiilor, unii dintre primii mecenaţi ai lui Beethoven îi ofereau şi burse anuale.

Cel mai important protector aristocrat al lui Beethoven a fost, probabil, arhiducele Rudolph, fiul mezin al împăratului Leopold al II-lea, care, în 1803 sau 1804, a început să studieze pianul şi compoziţia cu Beethoven. Clericul (preot-cardinal) şi compozitorul au devenit prieteni, întâlnirile lor continuând până în 1824. Beethoven a dedicat 14 dintre compoziţiile sale lui Rudolph, inclusiv trio-ul Arhiducele (1811) şi măreaţa Missa solemnis (1823). Rudolph, la rândul său, a dedicat una dintre compoziţiile proprii lui Beethoven. Epistolele scrise de Beethoven lui Rudolph sunt păstrate astăzi la Gesellschaft der Musikfreunde din Viena.

În toamna anului 1808, după ce i-a fost respinsa cererea de a face parte din echipa teatrului regal, Beethoven a primit o ofertă de la fratele lui Napoleon, Jéróme Bonaparte, pentru un post bine plătit de capelmaistru la curtea din Cassel. Pentru a-l convinge să rămână în Viena, arhiducele Rudolph, prinţul Kinsky şi prinţul Lobkowitz, după ce au primit confirmarea din partea reprezentanţilor prietenilor compozitorului, s-au angajat să-i plătească lui Beethoven o pensie de 4000 de florini pe an. Până la data convenită, arhiducele Rudolph a fost singurul care şi-a achitat partea. Kinsky, chemat imediat la datorie în calitate de ofiţer, nu a contribuit şi a murit la scurt timp după aceea, în urma unei căzături de pe cal. Lobkowitz a încetat să-şi plătească partea în septembrie 1811. Întrucât nici unul dintre succesori nu şi-a manifestat dorinţa de a continua patronajul, veniturile lui Beethoven s-au bazat mai mult pe vânzarea drepturilor de compoziţie şi, după 1815, pe o pensie modestă.

sursa: Mari compozitori, vol.1, Ludwig van Beethoven

About these ads

One response

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s

%d bloggers like this: