Razboaiele medice


Secolul al V-lea se caracterizează prin două mari confruntări politico-militare care au opus, mai întâi, două tipuri de civilizaţie: cea elenă şi cea orientală, apoi, în a doua jumătate a veacului, au cuprins zone întinse ale Greciei şi ale teritoriilor colonizate de greci, în cadrul Războiului Peloponesiac.

Cel dintâi conflict de amploare, aşa-numitele războaie medice, de fapt greco-persane, se consumă chiar în primele decenii ale secolului al V-lea, desfăşurarea evenimentelor întinzându-se din anul 499 până în 479, în principal, pacea fiind încheiată abia în anul 449, după acţiunile militare ateniene conduse de Cimon în Cipru.

Principalele izvoare scrise pentru aceste evenimente sunt de sorginte greacă, cele mai cuprinzătoare informaţii se găsesc la Herodot, în Istoriile sale, care au ca subiect tocmai relatarea acestor războaie, apoi la Diodor, în cărţile a X-a şi a XI-a, la care se adaugă cronicile din veacul următor precum şi operele unor contemporani ai evenimentelor: atenianul Eschil, poeţii lirici Pindar din Teba şi Simonides din Keos.

Lipsa unor relatări persane nu îngăduie, din păcate, introducerea în analiza acestei perioade şi a punctului de vedere de la curtea Marelui Rege faţă de expediţiile care se consumau la marginile imperiului său. De aceea trebuie avută în vedere precauţia faţă de exagerările elene referitoare la consecinţele acestor războaie transformate de propaganda grecească, mai cu seamă ateniană, în puncte de reper în cadrul luptei elenilor pentru libertate şi al impunerii unor principii greceşti dincolo de limitele cetăţii.

Confruntările dintre greci şi perşi încep în anul 499, o dată cu revolta ioniană a cetăţilor greceşti din Asia Mică. Supuşi ai lidienilor, în vremea regelui Cresus (încă din jurul anului 560), grecii din această regiune trec apoi sub dominaţie persană în anul 546, după victoria lui Cirus asupra lui Cresus. Dintre toate cetăţile greceşti doar Miletul beneficiază de privilegiatul statut de aliat.

După venirea lui Darius I la conducerea statului persan (în 522), imperiul ahemenid se extinde spre est până la valea Indus-lui, spre nord, chiar dacă numai formal, până în teritoriile locuite de traci, geţi şi sciţi, iar spre vest până în Libia, insulele din Egeea: Lemnos (care este cucerit), Lesbos şi Chios (care acceptă supunerea). Doar Naxos refuză să se predea până la finele veacului al VI-lea. Dominaţia persană este una blândă, popoarele supuse fiind libere să se conducă după voinţa proprie, păstrându-şi obiceiurile, cu condiţia furnizării la nevoie a unor contingente militare şi a plăţii unui tribut care se ridica la 400 de talanţi pentru Ionia, Eolida şi Caria şi 360 pentru Hellespont şi Frigia (un talant echivala cu 60 de mine, adică 6000 de drahme, iar o drahmă avea 6 oboli).

Totuşi la începutul secolului al V-lea cetăţile greceşti se revoltă în frunte cu Miletul condus la acea dată de Aristagoras. Avându-se în vedere că, din punct de vedere, financiar plata tributului era suportabilă şi că cercetările arheologice nu atestă existenţa unui declin economic în această perioadă, nici în cetăţile implicate, nici în zona hellespontică, cauzele acestei revolte trebuie căutate mai degrabă în atitudinea politică a lui Aristagoras şi în schimbările politice care au loc în cetăţile revoltate. Încercând să cucerească fără succes, spre beneficiu persan, cetatea nesupusă încă a Naxosului, Aristagoras, pentru a-şi masca eşecul, agită spiritele în Milet şi în alte cetăţi, multe dintre ele conduse de regimuri tiranice, proclamând isonomia, înlăturându-i pe tirani, „pe unii gonindu-i, pe alţii trimiţându-i în cetăţile lor de baştină” (Herodot, V, 37).

Dar noua formulă de conducere, prin magistraţi şi prin cetăţeni, presupune înlăturarea dominaţiei persane. Astfel că, în cursul iernii 499/498, când încă perşii nu apucaseră să riposteze, Aristagoras pleacă la Sparta pentru a cere ajutor. Refuzul clar al regelui spartan Cleomenes îi îndreaptă apoi paşii spre Atena care-i furnizează 20 de vase (Herodot, V, 97), la care se vor adăuga 5 corăbii ale eretrienilor. În 498 ionienii recuceresc, cu sprijinul grecilor de pe continent, Sardes-ul (mai puţin citadela), prilej cu care îl incendiază, dând foc şi sanctuarului zeiţei Cibele. Evenimentul ar putea explica similarul comportament persan din timpul represaliilor viitoare şi în cazul incendierii Atenei din 480. Perşii ripostează şi supun Efesul, moment în care trupele ateniene şi eretriene se retrag. În 497 Darius îşi reinstaurează dominaţia în Hellespont, în numai 5 zile, ne spune Herodot (V, 117), apoi în Troada şi Propontida. Învinşi în prima fază de carieni, perşii îi atrag de partea lor, în vreme ce Aristagoras fuge din Milet şi este ucis în luptele împotriva tracilor. În 494 are loc confruntarea navală din Insula Lade, din faţa Miletului, unde grecii opun flotei persane (a cărei dimensiune, deşi exagerată de Herodot care aminteşte de 600 de vase, era totuşi considerabilă) numai 353 de nave din Chios, Lemnos, Lesbos şi Samos. Diplomaţia lui Darius reuşeşte să rupă alianţa revoltaţilor, este cazul samienilor care se retrag, fiind apoi urmaţi de cei din Lesbos şi o parte a ionienilor. Rămas doar cu aliaţii din Chios, Miletul este asediat atât pe mare, cât şi pe uscat şi este nevoit să se predea în toamna anului 494. Represaliile persane sunt în general dure, populaţia fiind deportată, femeile şi copiii transformaţi în sclavi, iar o parte din bărbaţi, care nu i-au urmat în sclavie, sunt ucişi. Cel mai crud episod se petrece, cum era de aşteptat, la Milet. În 492, din ordinul Marelui Rege, Mardonios dispune măsurarea teritoriului cetăţilor, reluarea plăţii tributului şi stabilirea de acorduri juridice cu cetăţile greceşti. De asemenea sunt luate o serie de măsuri în spiritul democratizării vieţii interne a acestora (Herodot, VI, 43). Această politică pacifistă a lui Mardonios continuă de fapt linia antecesorului său, Artaphernes, de a reda grecilor „legile lor”, chiar dacă în unele cetăţi (Chios, Samos, Lampsacos) se păstrau regimuri de conducere tiranice.

Liniştirea zonelor de margine ale imperiului depinde de campaniile pe care Mardonios le va întreprinde dincolo de Hellespont, obţinând supunerea Thasosului şi a Macedoniei. Succesul este însă unul limitat (Herodot vorbeşte chiar de o eşuare a acestei expediţii terestre soldate cu rănirea lui Mardonios de către byrgi, VI, 45) şi el trebuie dublat de o acţiune navală. Sunt trimişi soli care cer supunerea oraşelor greceşti. Atena, Sparta şi Plateea refuză, dar multe dintre cetăţi, printre care şi Egina, acceptă propunerea persană. Naxosul este cucerit şi incendiat iar prizonierii sunt transformaţi în sclavi. Debarcarea persană în Eubeea (490) este însoţită de aceleaşi represalii. Ţinta principală aici este oraşul Eritreea care dăduse ajutor revoltaţilor ionieni. Răspunsul atenian la cererea de ajutor a eretrienilor se concretizează în trimiterea a 4000 de cleruchi din Calcis care se înapoiază acasă fără să fi participat la luptă. Eretria capitulează după un asediu de 5 zile şi este jefuită şi incendiată, iar locuitorii ei sunt luaţi captivi.

Pentru următorul pas, atacul contra Atenei, perşii aleg debarcarea trupelor terestre, în care un rol important îl avea cavaleria, pe plaja de la Maraton (septembrie 490). Conform planului persan o parte a flotei urma să ocolească Atica, pînă în apropiere de portul Phaleron şi să aştepte pentru debarcare semnalele favorabile ale partizanilor lui Hippias (care îi însoţea pe perşi în speranţa revenirii sale politice în Atena, într-un moment în care armata ar fi fost antrenată departe de oraş, în câmpia Maratonului). La acea dată colegiul strategilor dezbate intens problema purtării luptei departe de cetate al cărei adept era Miltiade. De aceeaşi părere cu el este şi polemarhul Callimachos care înclină balanţa votului pentru plecarea trupelor şi confruntarea cu cavaleria persană. Contingentelor ateniene li se alătură doar 600 de plateeni. Bătălia va consacra victoria grecilor a căror tactică de luptă, atacul în fugă şi întărirea puternică a flancurilor, avea să ia prin surprindere cavaleria şi trupele de arcaşi persani, chiar dacă „mai înainte, chiar şi numele de mezi răspândea frică” printre greci (Herodot, VI, 112). Se renunţă la debarcarea în Phaleron în pofida faptului că ajutorul cerut Spartei nu sosise încă din motive religioase.

La finele acestei campanii perşii se puteau lăuda cu luarea Cicladelor şi pedepsirea Eretriei în vreme ce la Atena victoria de la Maraton este supradimensionată. Dacă Herodot putea să afirme în Istoriile sale că atenienii fuseseră „primii dintre toţi grecii care au înfruntat inamicul în goană şi au suportat vederea veşmântului persan”, în veacul al IV-lea Isocrates va numi Atena, în Panegiricul său din 380, „şcoala Eladei” şi apărătoarea civilizaţiei elene.

Comportamentul politic atenian de după războiul din 490 mărturiseşte intenţiile sale de anvergură în bazinul egeean. Parosul este atacat datorită colaborării cu perşii, dar acţiunea eşuează, iar la întoarcere Miltiade, deşi rănit, este chiar amendat. La Atena au loc ostracizări ale partizanilor lui Hippias (Hipparchos şi Megacles, apoi Xanthippos şi Aristides). În 483-482 veniturile din minele de argint de la Laurion, a căror exploatare abia începuse, sunt puse de către Temistocle în slujba organizării flotei de război. În 481, ca urmare a ameninţării persane, este convocat congresul panelenic de la Corint unde se pun bazele unei alianţe (symmachia) antipersane ce încredinţează comanda operaţiunilor Spartei.

De cealaltă parte, noul rege persan Xerxes I (486-465) hotărăşte cucerirea grecilor. Fiind la început de domnie, Xerxes avea nevoie de victorii pentru a-şi consolida o guvernare ce urma aceleia a unui mare cuceritor, tatăl său Darius I. Întârziată de revoltele din Egipt şi Babilon, expediţia contra grecilor este temeinic organizată pe două planuri. Pe de o parte, înaintarea terestră spre Grecia prin sudul Traciei şi Macedoniei (care sunt readuse sub ascultare) este asigurată prin baze de aprovizionare şi tabere militare. Pe de altă parte, se urmăreşte limitarea pierderilor pe mare (înregistrate de campaniile trecute în dreptul muntelui Athos) prin construirea unui canal în Pen. Calcidică. De asemenea sunt amenajate poduri de vase peste Bosfor şi Hellespont. Însuşi regele, însoţit de suita sa, conduce această incursiune ceea ce mărturiseşte greutatea politică a campaniei şi caracterul său expansionist spre deosebire de simplele campanii de pedepsire ale lui Darius I.

Îndemnul la prudenţă al oracolului de la Delfi consultat de greci (îngrijoraţi de aceste pregătiri persane) nu reuşeşete să impună predarea fără luptă. Aşadar, reuniţi la Corint (481) grecii hotărăsc riposta sub comanda Spartei şi trimit în trecătoarea Termopilelor (renunţându-se la poziţii mai nordice situate în Tesalia) trupele conduse de regele Leonidas pentru a stopa înaintarea persană spre centrul Greciei. Paralel cu aceasta flota grecească urma să oprească corăbiile barbarilor la capul Artemision, în nordul Eubeei. Rezistenţa grecească de la Termopile (480) descumpăneşte în primă fază trupele persane, dar în cea de-a treia zi a luptei grecii se văd înconjuraţi. Leonidas îşi opreşte alături pe spartani, tebani şi pe cei din Thespiai, trimiţând spre Sud restul armatei. Însă înfrângerea grecilor de la Termopile deschide perşilor drumul spre inima Greciei în vreme ce thessalienii şi beoţienii trec de partea lor. Oraşul Delfi este cruţat, iar înaintarea spre Atena este iminentă. După consultarea zeilor, Temistocle ordonă prin decret retragerea atenienilor din cetate fie la adăpostul cetăţii Troizen şi la Artemision, fie pe corăbii. Puţinii apărători care rămăseseră baricadaţi pe Acropole sunt ucişi în momentul ocupării şi incendierii cetăţii.

Între aliaţii greci se deschid acum aprige dispute privind organizarea rezistenţei. Sparta dorea amplasarea liniei de apărare în istmul Corint-ului, în timp ce Atena, prin vocea lui Temistocle, susţinea necesitatea unei bătălii navale prin atragerea flotei persane în dreptul insulei Salamina. Prin meşteşugite manevre de culise acelaşi Temistocle, temându-se de o dezagregare a alianţei elene, trimite în secret soli la Xerses pentru a-l înştiinţa de retragerea aliaţilor provocând mişcarea ofensivă precipitată a perşilor. Înghesuite în spaţiul strâmt dintre insula Salamina şi continent, corăbiile persane nu pot executa manevrele de luptă necesare (Herodot, VIII, 83-89). Eşecul naval din 23 septembrie 480 este agravat de decizia pripită a lui Xerses de a-i decapita pe comandanţii fenicieni care-i acuzaseră pe nedrept pe ionieni, şubrezind astfel coeziunea armatei regale. Cel ce rămâne, după plecarea regelui, să reorganizeze trupele persane, stabilindu-şi tabăra de iarnă în Tesalia, este Mardonios care îl trimite pe regele macedonean, Alexandru, la Atena cu propuneri de supunere şi de încheiere a păcii. Atenienii refuză atât aceste propuneri, cât şi pe cele ale Spartei de a suporta cheltuiala trupelor care nu luptau pe întreaga perioadă a războiului.

Atena este atacată din nou de perşi şi incendiată în 479. Flota ateniană se retrage la Delos în vreme ce flota persană ancorase la Samos. Apelurile ateniene repetate privind trimiterea în ajutor a unor trupe spartane sunt în final satisfăcute. Sub comanda regentului Pausanias 5000 de spartani, 35 000 de hiloţi şi 500 de hopliţi perieci (Herodot, IX, 29) se deplasează în Beoţia. Tatonările şi hărţuielile de la poalele muntelui Kiteron, unde se instalaseră grecii, dau iniţial câştig de cauză lui Mardonios, dar uciderea acestuia din urmă demoralizează armata barbară. Retraşi în spatele fortificaţiilor de lemn, perşii sunt în final înfrânţi, doar o parte a armatei reuşeşte să se retragă în marş forţat spre Asia Mică. Dincolo de importanţa sa militară intrinsecă, victoria grecilor de la Plateea (479) capătă valoare de simbol, anual se fac sacrificii în memoria celor căzuţi, iar la fiecare patru ani aici au loc sărbătorile închinate libertăţii- Eleuteria.

Flota aliată a grecilor, aflată sub comanda regelui spartan Leontychidas se îndreaptă spre Samos cu intenţia de a-l prelua de la perşi. Răspândind vestea eliberării tuturor grecilor, Leontychidas reuşeşte să provoace dezagregarea armatei persane care se vede nevoită să renunţe la serviciile samienilor şi milesienilor. În timpul confruntării de la capul Mycale (479) dezertează şi ionienii provocând înfrângerea iminentă a trupelor Marelui Rege. După victorie se intenţiona şi distrugerea podurilor de vase de peste strâmtori, dar, cum acestea fuseseră deja rupte, spartanii se reîntorc în Pelopones, iar atenienii ocupă Sestosul.

Cauzele înfrângerii perşilor, cu mult mai numeroşi decât grecii, rezidă, în principal, în calculele greşite ale lui Xerses şi în psihologia greşită a acestuia. Totuşi evenimentele ulterioare vor arăta că acest conflict era departe de a se fi încheiat. Lupta împotriva perşilor continuă sub egida Atenei care proclamă deschis intenţia de a-i elibera pe toţi grecii din Asia Mică de sub dominaţie persană. În acest scop se înfiinţează alianţa maritimă cunoscută sub numele de Liga de la Delos (478/477) alcătuită din cetăţile de coastă şi insulare ale Egeei la care Atena va participa în calitate de membru fondator şi de „preşedinte”.

Primul succes notabil al acestei alianţe este repurtat la Eurymedon în 467 de către atenianul Cimon, fiul lui Miltiade, eroul de la Maraton. În 460, în fruntea a 200 de corăbii, Cimon se îndreaptă spre Cipru, cucerind Marion-ul şi Kition-ul, însă moartea lui va încheia capitolul victoriilor relative în faţa perşilor. Expediţia dezastruoasă din Egipt afectează atât poziţiile câştigate în bazinul est-egeean, cât şi bunele relaţii ale Atenei cu aliatele sale din Ligă. Se deschid tratative de pace cu perşii, purtate în numele Atenei de Callias. Fie că tratatul de pace s-a încheiat acum, în 449, fie că discuţiile s-au finalizat doar cu un acord verbal (Theopompos consideră în fr. 153 şi 154 că alfabetul ionian care s-ar fi folosit la redactarea documentului nu pătrunde în Atica mai devreme de anul 404), cert este că atenienii nu mai trimit trupe în Egipt şi Cipru. Diodor precizează că pacea aşa-numită a lui Callias stipula că „toate cetăţile greceşti din Asia trebuie să fie autonome”, perşii nu aveau voie să se apropie la o distanţă mai mică de trei zile de mers pe jos (o zi călare) şi se stabilea o limită de înaintare a flotei persane pe linia Pharsaelis-Bosforul tracic. În ceea ce-i priveşte pe atenieni, aceştia trebuiau să se abţină de a mai ataca teritorii persane. Respectat iniţial, acordul este reînnoit în anul 423, însă, în timpul Războiului Peloponesiac Atena intervine, în 413, în favoarea Sardes-ului care se revoltase împotriva perşilor. Drept răspuns regele persan va încheia o serie de trei tratate cu Sparta, între 412/411, ce proclamă reinstaurarea dominaţiei ahemenide pe coasta ionică în schimbul ajutorului financiar şi naval (acesta din urmă rămânând doar la stadiul de intenţie) acordat spartanilor aflaţi în război cu Atena.

About these ads

6 raspunsuri

  1. prea lung nu crezi

  2. cam lung…

  3. eu caut la istorie sunt clasa a 6 a ca profu sa suparat si ne-a lasat sa continuam noi la lectia Razboaiele medice

  4. Eu am nevoie doar la teza ca in rest nu ma intereseaza.DECI INVAT!!!!!!!!!

  5. prea multe informatii dar ori cum interesant

  6. Multumesc foarte mult pentru acest ‘REFERAT’

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s

%d bloggers like this: