Eteria şi Tudor Vladimirescu (1821)

La începutul secolului XIX încep revolte de mai mare amploare printre popoarele creştine din Balcani. Imboldul a venit în parte de la Revoluţia Franceză, care trezise la mai toate popoarele setea de libertate şi adusese noţiunea de egalitate socială.

Primii care se răscoală sunt sârbii, minaţi pe rând de doi conducători ieşiţi din ţărănimea chiabură de crescători şi negustori de porci — căci ţara nu mai are nici aristocraţie feudală, pierită o dată cu căderea statului medieval (în afară de cei ce s-au turcit sau au fugit, dintre care mulţi la noi), deocamdată nici burghezie (care se va naşte în mare parte printr-o imigrare aromână).

Primul, Gheorghe Petrovici, poreclit Karagheorghe (Gheorghe cel Negru), se proclamă principe al sârbilor în 1808, dar e învins şi în cele din urmă eliminat de un rival, Milos Obrenovici, mai diplomat şi mai şiret, care obţine în 1817 o cvasiindependenţă, el devenind un fel de paşă, adică ţara rămâne sub suzeranitate otomană, fără mari schimbări, plătind tribut, dar fără prezenţa trupelor turce. Milos capătă în faţa marilor puteri titlul de principe, Serbia peste care domneşte e însă departe de ai cuprinde pe toţi sârbii. Milos duce, aparent, o viaţă de chiabur îmbogăţit; în realitate, ca şi paşalele cărora le succedă, cam confundă vistieria statului cu caseta lui particulară şi cumpără întinse moşii în Muntenia. Urmaşii lui vor da mai mulţi principi, apoi regi — dinastia Obrenovici, cu regine alese din boierimea română, Keşcu, Catargi — alternând cu descendenţii Karagheorghe viei, care în 1903 vor rămâne singuri, măcelărind tot neamul Obrenovici.

Mai importantă pentru urmările de la noi din ţară a fost revolta grecilor, care începe în 1821 concomitent în Grecia propriu-zisă şi la noi, în Principate. De ce? Din cauza domnilor fanarioţi şi chiar a unor boieri români care au crezut că, aliindu-se cu grecii, vor ajunge să aibă mai multă libertate în Ţara Românească şi în Moldova.

Asistăm deci la o dublă acţiune împotriva turcilor: în Grecia propriu-zisă (condusă de un descendent din domnitori fanarioţi, Alexandru Mavrocordat, care a devenit celebru prin apărarea orăşelului Missolonghi) şi în ţările române (unde vine din Rusia alt fiu de domnitor fanariot, Alexandru Ipsilanti). Nu numai dintre boierii români sau înscris unii în această „Eterie” grecească, dar şi din popor sau dintre moşneni, cum a fost cazul lui Tudor Vladimirescu.

Tudor Vladimirescu este un personaj excepţional. Mai întâi, ca tânăr, s-a înrolat voluntar în armata rusă. În timpul războiului din 1806-1812, care se desfăşoară pe teritoriul ţărilor noastre, Tudor Vladimirescu, împreună cu alte mii de români din toate clasele sociale, luptă alături de ruşi şi chiar capătă rangul de parucic, adică locotenent, cum s-ar spune astăzi, în armata rusă. El ştie deci cum se luptă, cum se folosesc armele moderne, tunurile ş.a.m.d.

După pacea de la Bucureşti din 1812 — catastrofală pentru Principate —, începe agitaţia şi la noi şi printre greci, şi ne punem problema cum să scăpăm de dominaţia turcă. Tudor Vladimirescu este printre cei care visează la o luptă împotriva otomanilor, iar, atunci când izbucneşte revoluţia grecilor în 1821, se află alături de ei cu vreo opt mii de panduri, moşneni din Oltenia care, ca şi el, fie luptaseră alături de ruşi în război, fie se înrolaseră la noi în ţară. Pentru prima oară după mai multe generaţii, oamenii se înrolau ca să constituie o pază împotriva incursiunilor unui fioros aventurier bosniac ajuns paşă de Vidin, Pasvantoglu, care devastase în mai multe rânduri Oltenia şi chiar trecuse o dată Oltul, stârnind panică la Bucureşti. (De pe vremea lui a rămas expresia populară: „Ca pe vremea lui Pasvante”!)

Tudor Vladimirescu porneşte din Oltenia spre Bucureşti, la îndemnul unor mari boieri favorabili Eteriei, ca Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica, Barbu Văcărescu, care l-au însărcinat să ridice „norodul”. Când se apropie însă de capitală, mai toţi boierii fug în Transilvania, la Braşov, de teama unei răscoale ţărăneşti. Dar Tudor Vladimirescu este foarte disciplinat, păstrează o ordine chiar brutală în armata lui, aşa încât pandurii sosesc la Bucureşti fără să fi provocat dezordini. La Bucureşti se întâlneşte Tudor Vladimirescu cu comandantul armatei greceşti care venea din Rusia, Alexandru Ipsilanti. Din păcate, ei nu înţeleg războiul în acelaşi fel; Ipsilanti voia o mare Grecie, care să se întindă până în ţările noastre, pe când Tudor înţelegea să lupte numai pentru români. Şi aici se petrece altă dramă: Ipsilanti, care fusese aghiotant al ţarului, minţise într-un fel pe români afirmând că vor intra în război din nou şi ruşii. Dar iată că ţarul îl dezminte. De ce? Fiindcă puterile care-l învinseseră pe Napoleon în 1815, precum şi Franţa regală, formaseră ceea ce se numea Liga Sfântă, pentru a se apăra împotriva revoluţiilor. Ţarul nu mai îndrăzneşte să sprijine o revoluţie grecească, chiar dacă era îndreptată contra turcilor — ar fi însemnat să nu-şi respecte cuvântul dat membrilor ligii suveranilor din Europa, care tocmai în acel moment sunt întruniţi în Congres la Laibach (Ljubljana) pentru a hotărî o intervenţie împotriva unei revoluţii la Napoli!

Ţarul dezminte deci solemn că ar avea de gând să sprijine revolta grecilor. Vestea descumpăneşte grav pe toţi eteriştii. Tudor Vladimirescu îşi dă seama că revoluţia este pierdută, şi intră în negocieri secrete cu turcii. Cele două armate înaintează de la Bucureşti, spre vest, în paralel (cea a lui Ipsilanti trecând pe la poalele munţilor, cea a lui Vladimirescu prin câmpie), neştiind cum şi când să se unească în cazul unui atac al turcilor. Dar Ipsilanti interceptează corespondenţa dintre comandantul turc de la Dunăre şi Tudor. Atunci grecii îl prind pe acesta în conacul de la Goleşti şi, după un simulacru de proces, îl ucid mişeleşte şi îi aruncă trupul într-un puţ. Ne miră totuşi faptul că mica trupă de eterişti, care l-au luat pe Tudor de la Goleşti, n-a întâmpinat nici o împotrivire din partea pandurilor. Excesiva lui severitate cu trupa — până la cruzime — poate fi o explicaţie, în momentul arestării, atârnau spânzuraţi într-un pom, din ajun, tânărul Urdăreanu, frumos, zicese, ca un arhanghel, şi un alt căpitan, amândoi iubiţi de trupă.

Am mai putea trage şi alt învăţământ din jalnicul sfârşit al lui Tudor Vladimirescu: Tudor, neam de moşnean din nord-vestul Olteniei, dintr-o regiune de plaiuri unde nu era nici un sat de clăcaşi, ci numai sate de ţărani liberi, de moşneni, n-a avut alături de el în acţiunea revoluţionară, totodată naţională şi socială, nici un „intelectual” pământean. Nu se încropise încă în Principate o „burghezie” naţională. Exista deja o pătură destul de largă de negustori şi meseriaşi (mulţi dintre ei însă străini) care-şi trimiteau copiii la Şcolile Domneşti, dar ei nu aveau încă simţământul clar că formează o clasă, cu dreptul la revendicări şi, încă mai puţin, la conducere. Politica era treaba boierilor. De altfel şi Vladimirescu trebuie să fi avut convingerea că, dacă ar fi ajuns la putere, tot cu boierii trebuia să guverneze ţara. Nu se ridicase oare şi el la un mic rang de boierie? Nu-şi zidise culă şi nu se lăsase zugrăvit în biserica satului în straie boiereşti?

Că a sperat să ajungă domn al Ţării Româneşti mi se pare neîndoielnic. Purta işlic alb, culoare rezervată domnitorului, şi lăsa pe panduri să-i zică „Domnul Tudor”. Exemplele lui Karagheorghe şi Milos Obrenovici în ţara vecină l-au putut încuraja — dar, repet, n-a avut pământeni printre locotenenţii lui. Dintre tovarăşii lui mai apropiaţi, nici unul nu-i născut „pământean”! Episcopul de Argeş, Ilarion, e născut în Bulgaria; fraţii Macedonski sunt probabil sârbi, în orice caz balcanici; Farmache şi Iordache Olimpiotul sunt aromâni, ca şi comandantul arnăuţilor, serdarul Diamandi Giuvara.

După moartea lui Tudor, pandurii, rămaşi fără comandant, se împrăştie, unii continuă războiul alături de greci, alţii se întorc la căminele lor. Turcii au intrat în ţară, îi înving pe greci la Drăgăşani („batalionul sacru” al „Mavroforilor” luptă eroic, până la ultimul, dar Ipsilanti fuge în Austria, unde va fi închis şi va muri în captivitate). Iată Principatele din nou ocupate în mod crunt de către turci pentru cel puţin un an, cu răzbunări, jafuri şi crime. Şi dacă au plecat după un an, este fiindcă puterile occidentale i-au silit să plece de la noi.

Între timp, războiul continuase în Grecia continentală şi în Peloponez, unde orăşelul Missolonghi, apărat de Alexandru Mavrocordat, opusese o lungă rezistenţă turcilor. Acest război din Grecia, datorită prestigiului Greciei antice, s-a bucurat în ţările occidentale de un larg ecou şi de multă simpatie, atrăgând luptători voluntari din Franţa, Anglia, Germania — cel mai ilustru dintre ei fiind celebrul poet englez Lord Byron, care a şi murit de friguri la Missolonghi. Văzând că nu răzbesc singuri, turcii au chemat în ajutor pe noul bei al Egiptului, Mehemet Ali, de origine albaneză, care l-a trimis pe fiul său Ibrahim cu o flotă şi o întreagă armată. Atunci au intervenit, pentru prima oară împreună (suntem în 1827), Rusia, Anglia şi Franţa — iar flotele lor reunite au distrus, la Navarino, flota turco-egipteană. Intervenţia marilor puteri a constrâns pe turci, în 1830, să acorde independenţă Greciei, care în 1832 a devenit regat, cu un rege din familia regală bavareză.

Neagu Djuvara – O istorie povestită pentru cei tineri

About these ads

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s

%d bloggers like this: