Mircea cel Batran

Am spus despre Marco Kraljevici că a murit la Rovine, dar încă n-am vorbit despre ce s-a întâmplat la Rovine. Trebuie să vorbim despre unul dintre marii domnitori ai Ţării Româneşti, care descinde din Basarab. Trec mai repede peste primii voievozi de după Basarab, pentru a ajunge la Mircea cel Bătrân.

De ce i se zice „cel Bătrân”? Fiindcă mai târziu au fost alţi domnitori cu numele „Mircea”, iar cronicarii, vorbind de Mircea, cel din veacurile trecute, i-au spus „cel Bătrân” (şi marele nostru Eminescu s-a înşelat crezând că Mircea era bătrân când s-a bătut la Rovine cu sultanul). Mircea, la bătălia de la Rovine, era un domnitor încă tânăr.

Domneşte 32 de ani, cu întrerupere de vreo doi ani, după faimoasa bătălie care a avut loc la o dată controversată: după o sursă sârbească (târzie) la 24 octombrie 1394, după o sursă bizantină contemporană, mai de încredere, la 17 mai 1395. După o sursă recent descoperită, s-ar părea că ambele date sunt valabile: au fost două bătălii! Prima e probabil marea bătălie de la Rovine care rămâne unul dintre cele mai glorioase momente ale istoriei românilor. Trecuse Dunărea vestitul Baiazid zis Fulgerul (Yilderim/Ilderim), acela care îi învinsese pe sârbi la Kossovo, acela care îi va învinge pe cruciaţi doi ani mai târziu, care a cucerit o mare parte şi din Europa şi din Asia. Baiazid trece Dunărea şi Mircea îl opreşte într-o bătălie atât de sângeroasă încât, zice o cronică bulgărească, „râul [care străbătea câmpul de luptă] curgea roşu de sânge”.

Primăvara următoare, sultanul revine în forţă şi la 17 mai 1395 are loc o nouă bătălie în care Mircea, cu toate că a primit ajutor de la regele Sigismund al Ungariei, e învins. Sultanul lasă
în scaun pe Vladislav, probabil văr al lui Mircea. Acesta din urmă însă nu e gonit din ţară; îl vedem participând în anul următor cu un corp de cavaleri la cruciada de la Nicopole. Căci are loc atunci un eveniment de o mare importanţă (şi de o mare frumuseţe, aşa-zicând, în termeni epici): cruciada de la Nicopole.

Regele Ungariei, care va deveni împărat, Sigismund de Luxemburg, face propagandă în Occident pentru a primi ajutorul cavalerilor francezi, germani, ajutorul Apusului puternic. Şi, în cele din urmă, după ani de negocieri, se urneşte o mare armată de cavaleri din Franţa, în frunte cu fiul ducelui Burgundiei, care este cel mai bogat şi puternic senior din tot Occidentul (de aceea i se şi zice Le grand duc d’Ocddent). E mai puternic decât regele Franţei fiindcă Burgundia, în momentul acela, poseda şi Flandra (Belgia şi Olanda de astăzi, care erau ţările cele mai înaintate din punctul de vedere al producţiei postavurilor). Acest burgund e însoţit de mii de cavaleri apuseni şi, împreună cu armata regelui Ungariei, ajunge în Bulgaria de astăzi, la Nicopole, pe Dunăre.

Mircea se află şi el acolo, lângă regele Sigismund, zic unele surse, cu trei mii de călăreţi. Nu mai este domnitor, dar are cavalerii care i-au rămas credincioşi. S-a bătut cu turcii şi a ştiut să-i învingă. In ajunul înfruntării, la întrunirea comandanţilor marii armate cruciate, Mircea îi sfătuieşte cum să atace uriaşa armată turcă. Nu „frontal”, aşa cum obişnuiesc cavalerii francezi — care sunt învăţaţi, cu armurile lor grele, cu caii lor grei, şi ei îmbrăcaţi în zale, închipuindu-şi că mătură totul în faţa lor. Nu frontal, ci atacul trebuie dat mai întâi de cavaleria uşoară pentru a răspândi şi anihila pedestraşii aşezaţi în fruntea armatei turce. N-au vrut să-l asculte. Trufaşii cavaleri francezi, orgolioşi, l-au dat la o parte pe Mircea şi au atacat nebuneşte, frontal. A fost un dezastru cumplit pentru cavaleri, fiindcă turcii aşezaseră ţăruşi în pământ, pedestraşii trăgeau cu săgeţile sau intrau printre picioarele cailor şi tăiau caii sub genunchi, iar abia pe urmă, din trei părţi, au apărut stoluri-stoluri de călăreţi. In urma înfrângerii catastrofale, mii de cavaleri au fost luaţi prizonieri. Unii au fost ucişi în chiar seara bătăliei, sultanul răzbunând omorârea de către cruciaţi, în ajun, a unor turci prinşi la Rusciuc. Captivii cei mai de vază au fost păstraţi pentru a fi răscumpăraţi cu bani grei. Eşecul dezastruos al cruciadei a descurajat eventualele încercări ale Occidentului de a veni în ajutorul ţărilor creştine din această parte a Europei. Vina cade, înainte de toate, pe seama trufiei cavalerilor francezi.

Singurul noroc pe care l-am avut după tragedia de la Nicopole este că a apărut la răsăritul împărăţiei otomane — de pe teritoriul unde se află acum Turkestanul şi Afghanistanul — un alt mare cuceritor, tot de neam turc: Timur Lenk. în câţiva ani, devine stăpân, ca şi Genghis-han cu o sută de ani în urmă, peste o împărăţie şi o putere pe care nimeni n-o poate opri.

Sultanul Baiazid îşi închipuie că e invincibil, şi duce război împotriva Iui Timur Lenk. Marea bătălie se dă unde este astăzi capitala Turciei, la Ankara. Se vorbeşte de o încleştare între armate de sute de mii de oameni, în jurul lui Baiazid se află, ca un fel de batalion de gardă, cavaleri sârbi, care vor rămâne până la ultimul moment alături de sultan. Dar bătălia e pierdută, iar Baiazid făcut prizonier şi dus într-o cuşcă cu gratii în ţara lui Timur Lenk, unde va muri doi ani mai târziu, în captivitate.

Mircea, care-şi redobândise domnia îndepărtând pe Vladislav cu ajutorul voievodului Transilvaniei, va profita de dispariţia lui Baiazid şi de faptul că trei dintre fiii lui se ceartă de-acum pentru tron. E prima dată, poate şi ultima, când un principe român intervine în mari afaceri politice internaţionale. A fost un moment de excepţie. Din nefericire, acel pretendent, Musa, pe care-l susţine Mircea, după ce domneşte câţiva ani la Adrianopol, nu iese în cele din urmă învingător, aşa încât cel care va învinge, Mehmet I, va reveni, în 1417, împotriva lui Mircea. Voievodul muntean pierde Dobrogea, pe care o cucerise, şi este silit, la rândul lui, pentru a-şi păstra domnia, să plătească tribut turcului.

Semnalez, în treacăt, un amănunt puţin cunoscut, dar deosebit de interesant: Mircea şi Musa erau oarecum rude! Mama lui Musa era fiica regelui sârb Lazăr, cel căzut în bătălia de la Kossovo — iar Mircea era nepotul acelui Lazăr pe linie maternă! Crunta duşmănie între creştini şi musulmani cunoştea şi anumite limite, dictate de „interesul de stat”: bietele domniţe erau jertfite pe altarul interesului statului — sau al dinastiei. (Şi împăratul Ioan Cantacuzino şi-a dat o fată sultanului otoman, iar ţarul Şişman al Bulgariei pe sora lui!) Poate că unele dintre acele domniţe, după ce vor fi vărsat lacrimi multe, vor fi fost cândva şi fericite în noua lor viaţă de sultane. N-avem de unde şti, ca să scriem romane.

De pe vremea lui Mircea cel Bătrân, pe care îl consider egal cu Ştefan cel Mare, a fost silită Muntenia să se supună turcului. Dar e de observat că turcii nu erau atunci tot atât de exigenţi ca foştii noştri suzerani creştini; se mulţumeau cu un tribut relativ mic şi cu câteva zeci de armăsari — aveam cai frumoşi pe vremea aceea în Valahia; au vrut la un moment dat să ia şi tineri pe care să-i facă ieniceri, dar voievozii noştri s-au împotrivit, aşa că am scăpat de această obligaţie care a apăsat asupra sârbilor, bulgarilor, grecilor şi albanezilor.

sursa: Neagu Djuvara – O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri

About these ads

2 responses

  1. foarte interesanta

  2. ACEASTA LECTURA ESTE FORTE DETALIATA IN UNELE PARTI…DAR SI FOARTE INTERESANTA CUM AM SPUS SI IN PRIMUL COMENTARIU

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s

%d bloggers like this: